Festive mood

***

     

    Am decis - las-să ningă! Să trecem ușor, ca pe săniuță în anul care vine...

    Pomul de Crăciun e atât de frumos și strălucitor, m-am întins pe pat în fața lui și îmi mijesc ochii ca să văd sclipiri de diferite culori, mă uit cum luminițele devin stele gigantice roșii, pitice albe sau supergigante albastre. Creez printre gene galaxii miraculoase printre universurile crengilor de brad... Trebuie să desenez un colț din această frumusețe, cu linie desigur.

    Miroase amețitor în toată casa, pentru că am făcut plăcintă cu măr, stafide, nuci și scorțișoară. Gustoaaasă, că nu ne putem opri din mâncat.

Obsession with line and boats

***

Obsesie cu linie și bărci

    Mai am o jumătate de curs de trecut...

   Azi e cea mai lungă noapte din an, eu citesc un pic din biografia lui Hemingway, apoi pe-a lui Semionov, undeva printre rândurile acestora am aflat că una din inspirații a fost Edgar Poe. El este cel care urmează să fie citit, ai grijă, Edgar!

Something more interesting than the taste of food

***

    Se întețește întunecimea nopții, ziua se face tot mai mică și gândurile te împresoară, singurătatea te cuprinde pe la spate și îți șoptește că e unica, care ține la tine, iar toți ceilalți sunt niște nesimțiți.

    Vreau să găsesc o carte interesantă, foarte interesantă, vreau să văd un film interesant, foarte interesant. Simt că totul în jur e fără gust, de parcă bucătarul a uitat să pună sare și piper în mâncare. Stă ceaiul fierbinte pe masă, beau din ceașcă și nu simt nimic, poate mi-a dispărut gustul, am înhățat virusul?! Mă duc să pun pe limbă sare, ah, e sărată - nu, n-am pierdut gustul și nici virus n-am...

    Am deschis televizorul și tocmai arătau o emisiune despre casa-muzeu Ernest Hemingway și am înțeles ce carte vreau să citesc - „Bătrânul și marea”. Poate voi găsi ceva mai înțelept, decât gustul la mâncare.

The power of the line

***

Linia la putere!

 

 

    Desenele în linie au un farmec aparte - scriu o expresie actuală, la fel cum omul acesta are un farmec aparte, cafeneaua aceasta are un farmec aparte, copacul acesta..., pălăria aceasta... și tot așa mai departe. În fine, sună frumos, căci simplitatea, laconismul și aparenta modestie a liniei sperie mai puțin, promite claritate, înțelegere și accesibilitate pentru oricine.

    Am făcut plan pentru a doua zi, ce anume să desenez. Am îndeplinit toate cele cinci sarcini. Am mai făcut un plan următoarea zi, am îndeplinit doar una. N-am mai făcut plan... Dar voi mai încerca...

Rambling autumn - Inner peace

***

Toamna hoinară

-

Spirite împăcate

    Dacă nu plouă mărunt, atunci cade brumă groasă și strălucitoare, dacă nu e umed, atunci e vânt uscat și pătrunzător.

    În casă spiritele s-au mai împăcat, au scos andrelele, ața și firele de lână, oghealul început anul trecut, niște fețe de pernă, o horboțică cu istorie medievală... Eu aștept îndeosebi pernuțele umplute cu mentă uscată, să le pun toată iarna sub perna mare și de fiecare dată cînd m-oi întoarce pe partea cealaltă să mă cuprindă aroma proaspătă și liniștitoare.

    Când intru în bașcă e cald, lejanca e ca patul ursului în bârlog și are și un secret - dacă bagi mâna sub plapumă găsești sâmburi uscați de bostan, bunica zice că sunt buni împotriva paraziților. Iar mă va pune să mă culc odată cu găinile, ea uită că eu nu stau acasă ca dânsa și vreau să mă mai uit la un film după lucru.

    Am terminat cu hoinăreala, coacem plăcinte și petrecem toamna și toate jalele, bem un ulcioruș de vin și voi asculta urarea bunicii la fiecare păhăruț:

    „Cu ajutorul Domnului, poate trecem cu sănătate și iarna asta...”

Rambling autumn - The main heroes

***

Toamna hoinară

-

Eroii principali

 

 

    Bașca e plină de bostani, fel de fel și care mai de care. Când mă uit la ei, îmi vine în minte podul casei Sfintei Duminici, plin cu sipete, cufere, lăzi - „...mai mari și mai mici, mai frumoase și mai urâte, mai noi și mai vechi...” 

    Au poposit aici de prin toate locurile - iată dolofanii verzi din hatul din dreapta al lanului de păpușoi, în colț stă piramida celor portocalii, „de plăcinte”, din capătul viei, de lângă tufele de Lidie, mărunțeii tărcați de pe gardul din fundul grădinii, cei galbeni, ca perele, care stau frumos pe pervazele celor două ferestre, cu ciupiturile amuzante, făcute de gâștele în trecere pe lângă cărărușa, unde au crescut, țintele de pe perete au cercei din bostani arcuiți, zmulși din brațele strujanilor de păpușoi. Și, în sfârșit, bostanii albi gigantici s-au așezat ca boierii din divanul domnesc pe laița lungă de lângă perete, pentru că au crescut pe ici-colo în grădină, ei sunt ca „de-ai satului”, restul - niște venetici...

    Într-o seară, din pură plictiseală, le-am desenat ochi și gură cu dinți la cei de mai aproape și, uitând să-i șterg, am speriat babushka și, femeia fiind în stare de șoc, a pus mâna pe mătură, aruncând-o foarte reușit drept în spatele meu fugar...

 

    P.S. Mătura era mică, nici un personaj n-a avut de suferit.

Rambling autumn - The cornfield

***

Toamna hoinară

-

Lanul de păpușoi

    Lanul de păpușoi se întinde până în zarea albastră. Enormitatea lui mă sperie, însă atâtea mai sunt de făcut, iar eu sunt la capătul puterilor. Mă uit cu coada ochiului la băbuța mea și mă mir de ea, cum rezistă. Are câteva rânduri și de când o știu se foiește cu ele în fiecare an. Toamna alege câteva zile și mă scoate la strâns roada. Îmi zice, că măcar cu atât să-mi arăt și eu recunoștința pentru mama-pământ.

    Nu-mi place și nici nu mi-a plăcut să mă ocup cu lucrul pe ogor. O floare, două, în vazon am mai pus, dar să cresc o vie, păpușoi, grâu și altele de acestea, nu, nu mă interesează și gata.

    Ea zice, - s-au schimbat vremurile, tineretul e cam sfrijit, nu iubește libertatea câmpului, mai mult îl atrage întunecimea bordeiului. Are în vedere că stăm mai mult în casă...

    Ea chiar crede în invazia computerelor...

National Museum of Fine Arts, Chișinău

***

Muzeul de Artă din Chișinău (secvență)

    Demult am fotografiile Muzeului de Artă din Chișinău. De fapt, de când era proaspăt reparat și de când eu tocmai ce-mi cumpărasem aparat de fotografiat, de când colindam orașul, căutând ceva, nu știu ce.

   Pe atunci îmi era frică de atâtea detalii pe clădire și chiar aveam nesiguranță și greutatea responsabilității și, în fond, nu aveam în minte procesul propriu-zis. Când aleg vreo referință din mapele cu fotografii, pare că alegerea e făcută de altcineva, nu de mine, pentru că atunci când mă uit la fotografie și îmi apare în cap procesul pe etape sau măcar știu sigur cum să încep, atunci această fotografie este aleasă.

Continuous line

***

Linia continuă sau linia continuă

 

 

    Nu înseamnă că linia continuă, de fapt așa tot pot să spun, dar am în vedere că linia este continuă. Calambur...

    Desenul cu trasarea liniei fără oprire s-a dovedit a fi foarte relaxant pentru mine. Mai relaxant decât desenatul detaliat.

Line drawing only

***

Desen doar în linii

    Nu, nu-mi iese să fac două cursuri o dată. Trebuie să le iau pe rând. Ele sunt diferite, după tehnică, conținut, tematică, în general, diferite, mă repet.

    L-am ales pe cel despre compoziție, cu Veronika Kalacheva. Lecție după lecție, mai am un pic și îl termin. Am un acces limitat, conform prețului plătit de mine. Pot să vizionez fără ca să postez ceea ce fac și fără să mă urmărească profesorul, asemeni unui video de pe You Tube. Accesul e pentru jumătate de an. Ca de obicei am întins timpul și mi-au rămas ultimele două luni pentru cele 30 de lecții de la un curs și altele 30 de la celălalt. Sunt extraordinară! Mi-am creat situația extremă și acum pot să mă ocup „liniștită” , având de-asupra capului bâta timpului.

Rambling autumn - A kind of "zen"

***

Toamna hoinară

-

Un fel de „zen”

    Ies din tren, mă uit, stă pe bancă, se uită cum merg trenurile, ca un copil. Precis că și-a mai adus aminte ceva. Mă așez lângă ea și o întreb foarte serios, de parcă i-aș cere socoteală, dacă și-a făcut toate treburile pe lângă casă. A tresărit și văd cum e gata să înfrunte dușmanul, iar eu mă prăpădesc de râs, apoi o întreb - să mă așez iar lângă tine să văd ce vezi tu?

    „...când eram mică, cam pe la șapte ani cred, am mers cu trenul prima dată. Era tot toamnă și senin, și frunze îngălbenite. Aveam pe mine un fel de paltonaș cu glugă și fermoar, iar în mână o păpușă cu rochiță din mătase verde și o chema Sonia. Când am fost s-o cumpărăm, mai avea de-asupra rochiei un fel de vestă fără mâneci din gherghef alb. Anume vesta a fost ceea, ce m-a făcut s-o aleg și ghinionul e că, mergând spre casă, am pierdut această vestuță. Cum s-a întâmplat asta, a rămas o enigmă pe vecie, ... o tristețe de copil... de ce memoria îmi scoate de-asupra din când în când ziua aceea?...

    Îmi place la nebunie, cum merg trenurile, și din interior și din afară. Unii zic că poți să te uiți la nesfârșit la o apă curgătoare, eu, însă, pot să mă uit la nesfârșit la mișcarea du-te vino a acestor mașini... e ca..., cum se zice acum, este un cuvânt, care veșnic nu-l găsesc pe limbă... cu „d” pare că se-ncepe... A! Meditație!..”

A studious routine

***

O rutină studioasă

    Fac în paralel două cursuri de la Kalachevaschool, cu Anna Egida și Veronika Kalacheva. Greu mă mișc, teoria mă plictisește și lecție după lecție, mai bine stau și aștept hop! să-mi vină dorința de a desena de la sine, știu ce vreau să desenez, și cum, spontan, fără să fac un efort conștient.

    De câte ori m-am prins că stau lungită pe pat, mă uit la mine dintr-o parte și-mi zic - de ce stai? trece timpul! Îl pierzi, îl irosești, fuge, se strecoară, curge pe lângă tine, nu faci nimic - și cu cât mai multe cuvinte sunt, cu atât mai tare crește furia și iritarea. Nu îmi pot ierta pierderea timpului, de parcă aș fi un om universal și aș putea să reușesc totul, peste tot, întregul. Cu cât înaintez în vârstă, cu atât mai limpede văd, ce dușman aprig am în interiorul meu. Până acum îl găseam în oamenii din jur, eu credeam că ei sunt de vină... sau nu e dușman? probabil e forța motrice a spiritului meu!...

    Tot din teorie face parte și cartea lui Johannes Itten - Arta culorilor, pe care am citit-o spre mirarea mea, destul de repede și ușor, nici nu e prea mare. Mi-a plăcut cu câtă dragoste scrie, descrie, face comparații artistice, chiar vorbește despre culori ca despre niște eroi, ființe cu relații între ele asemănătoare celor umane. El scrie, că orice pictor trebuie să studieze aceste relații pentru a crea opere armonioase. Și să efectueze exerciții speciale, cum ar fi, de ex., cercul cromatic de bază, apoi exerciții de tonalitate, de contrast, luminozitate, relația culorilor cu albul, negrul și gri-ul. E foarte interesant, dar nu cred că de bună voie m-aș putea apuca să fac aceste exerciții, doar... dacă „forța ceea motrică” m-ar motiva așa cum poate ea, cu vărguța...

    „....fiind alături (culorile complementare), se provoacă una pe alta, se stimulează reciproc și se distrug reciproc, atunci când sunt combinate, rezultatul fiind o nuanță gri neagră indeterminabilă, precum ar fi, dacă am împreuna apa și focul...”

Extreme sensations

***

Senzații „tari”

 

    Mi s-a trezit pofta să citesc vreun detectiv - o poftă grozavă să simt pericolul și acea frică de inevitabil, apoi să simt răzbunarea dulce și, în sfârșit, dreptatea învingătoare. Mi-am amintit, că scrisesem o listă de cărți, preferabile de citit, pentru când se ivește timpul și am ales autorul norvegian Jo Nesbo și cartea Pentagrama. Am citit-o dintr-o răsuflare, dar mi-a părut prea ușurică, nu mi-a atins corzile celea dornice de senzații acute și am mai căutat una - Omul de zăpadă.

    După asta e altă treabă - fundul îmi tremură, anxietatea și-a ridicat capul și se leagănă în disperare, îngrijorarea își ține dinții să nu clănțăne. Îmi lipsesc, probabil, senzații de-astea, sau ce naiba? 

    Am o vecină, care seamănă cu un maniac (dar probabil greșesc, un maniac n-ar face atâta gălăgie). Când îi trebuie ceva, vine și bate la ușă foarte insistent, dacă nu răspund se duce și bate la ferestre, dacă tot nu răspund, începe a striga, că aude toată strada. Mă înfurie într-atât, că mă face să-mi închipui cum ies și o apuc de plete și o las fără de ele, apoi îi dau o bleandă, să ajungă până la ușa ei. Imaginația merge și mai departe, se întoarce în odaie și pune mâna pe bâta de beisbol...

    Desigur, că nu voi face toate acestea, ce să fac, însă, cu tot amalgamul de emoții, le trăiesc și eu civilizat, știu că n-am să mă apuc acum să-i crăp capul, Doamne iartă-mă!, mai citesc și eu niște detective, Jo Nesbo are destule... și, de ce să n-o mai desenez pe Angelica?

Sketch-zames la Kalachevaschool

***

Sketch-zamesul de toamnă

 

 

Kalachevaschool a organizat un sketch-zames (rus. "замес" - amestecătură), ca și anii precedenți. De data aceasta, au fost șapte lecții cu șapte profesoare și cu materiale diferite - acuarelă, creioane, pastel, acril și pictură digitală cu ajutorul programei Procreate. Șapte profesoare și șapte tematici - Eu-l meu, Entitățile mele, Orașul meu, Spațiul meu, Visele mele, Viziunea mea, Sentimentele mele. S-a propus un spectru larg de acțiune, pe lângă ceea ce au făcut ele, desigur că s-a oferit posibilitatea fiecărui de a desena ceva, ce crede despre sine însuși la tematica cutare și cutare și cu materialele preferate. Libertate!

Eu am ales să lucrez cu creioane și am încercat pentru întâia oară guașa, căci pentru lecțiile, unde s-a folosit acrilul, am considerat că creioanele nu se potrivesc, acril nu am și, evrica! - mi-am amintit că am un set standard de guașă din culorile CMYK plus alb, deci, am decis, hai să purcedem la experimentare!

 

 

 

Chestnuts are cracking!

***

Pocnesc castanele!

    Pakistanejii coc castane pe alee. Le coc pe aleea cu tei, dar noaptea se duc și le strâng de pe aleea cu castani...

    Glumesc... 

    Castanele din Chișinău sunt amare, nu-s bune de mâncat, doar în caz de o foame, Doamne ferește! Ele sunt bune de speriat, ca de exemplu, mergi liniștită sâmbăta dimineața spre lucru, e puțină lume pe drum, aproape nimeni, când colo în spate se aude poc-poc-poc! și liniște iar.. Desigur că tresari și scuipi de trei ori în sân, apoi râzi singur de tine. Ești și conștient că mai urmează și, oricum, tresari de fiecare dată.

    Am găsit fotografia, după care am pictat, într-o mapă tocmai din 2016. Parcă e din altă viață, atâtea s-au schimbat de atunci...

Rambling Autumn - Confused memories

***

Toamna hoinară

-

Amintiri încurcate

    Fâșia de drum spre casă cotea brusc și așternea în fața ochilor un fel de lagună, în care stăteau adunate câteva porți, asemeni unor corăbii de pirați, ascunse de privirile autorităților. Una din ele era poarta noastră. Casa din dreapta era rar vizitată; stăpânii cei bătrâni, fiind de o bunătate rară, au plecat la ceruri, unul după altul, de parcă s-au înțeles să nu se despartă pentru prea mult timp. Au avut un fecior, care era cam țâfnos, cam înfumurat, cum se zice pe la țară, cam alintat. Avea multe lucruri cu care se putea lăuda, căci părinții lui îl iubeau nespus. Dar, după cum se vede, iubirea, cu cât e mai curată și atotcuprinzătoare, are un efect bizar și mai mult întunecat, probabil demonstrând un fel de echilibru al existenței – un preafrumos are în față un preaurât. Căci de când e lumea se știe că ce se obține ușor și în exces, nu se prețuiește.

    Nu e nimic nou în frazele mele, dar bunică-mea avea un fel de înverșunare împotriva lui și, deseori, îl stropșea cum putea ea, colorat și din belșug. Și, cel mai curios lucru, că el niciodată nu i-a răspuns la fel, după cum făcea cu restul oamenilor. Peste câteva zile venea iar și ea nu-i zicea niciodată să nu mai vină.

    N-a durat prea mult, de fapt nu știu cât a durat, eram mică și timpul trecea altfel decât acum. S-a întâmplat într-o seară de primăvară, tatăl lui i-a cumpărat mașină! Era ceva ca venit din universul îndepărtat. Nu pot să redau, ce vorbe colindau mahalaua, se simțea cum treceau de la casă la casă, băteau la uși, treceau pe spinarele pisicilor printre scândurile gardurilor, săreau în capul oamenilor și amețeau mai zdravăn ca paharul cu vin. Era un fel de temă comună, de parcă mașina și chiar băiatul aparțineau tuturor. S-au bulucit și cei mari și cei mici, chiar și eu, mă simțeam un pic mai importantă, el venind pe la noi mai des, îl consideram un fel de prieten apropiat. Acum încerc să-mi amintesc, dacă cineva a luat în seamă ce făcea el, ce zicea, dacă măcar scotea un cuvânt. Mințile erau preocupate doar de mașină și de unde banii, și că era prea tânăr, și că nu a meritat, și că ce-o să facă cu ea, că au stricat băiatul cu atâtea daruri și multe altele de acest fel. Poate așa și era, poate aveau dreptate, de fapt așa și au rămas vorbele în aer, ca să le spele ploaia, să le ardă soarele, să le împrăștie vântul, căci mașina nu s-a mai mișcat de lângă gard, iar a doua zi tânărul a dispărut.

    Mai țin minte că mi-a lipsit într-un fel, când o întrebam pe bunica unde s-a dus, parcă nu-și mai găsea cuvintele și o umbră se așternea peste fața ei. N-am mai întrebat nimic, acum când îmi apar întrebări fără răspuns, deseori mă înfioară o îngrijorare prăfuită, ca o haină nouă-veche, demult lăsată într-un colț de cerdac și care n-a fost purtată niciodată.

    Azi iar am prins-o, șezând la poartă și uitându-se în partea ceea. Dar azi nus-a întors repede să n-o văd, ci mi-a arătat desenul, în care timpul a înțepenit în clipa de atunci – un mai de un verde strălucitor, împodobit cu flori de tot neamul, acoperit de mătasea azurie a cerului și cu mașină nouă, în care cânta energic Zdob și Zdub.

Rambling Autumn - Sinister dreams under the blue sky

***

 

 Toamna hoinară

-

 Vise sinistre sub cerul albastru

Ieri am tras o sperietură bunicică.

Băbuța iar dispăruse pe undeva. Alaltăieri seara avea niște toane, că nici nu m-am putut apropia de bucătărie, săreau cratițele și polonicele în toate părțile. Când o apucă dracii, nu mă apropii, slavă Domnului, am odăile mele. Îmi caut de treabă și număr din când în când până la zece. Deseori îmi închipui, cum ar fi să ai o bunicuță cu fața blândă, cu părul alb, cu vorbe calde și înțelepte, care are răspunsuri la întrebări, dacă nu la toate, măcar la jumătate din ele...

...De aceea, în timp ce lucram la proiectele mele, mă miram de tihna casei. Înainte de prânz am ieșit să-mi iau o cafea și un biscuit. În bucătărie o curățenie aproape ideală m-a întâlnit cu față albă de masă și un buchet de astre în mijloc. Mi-a părut straniu. M-am dus să mă uit prin grădină, știam că nu e departe, văzusem motanul dormind liniștit pe scăunel - de obicei, se ține scai de ea, unde nu s-ar duce.

Încă o zi de toamnă cu soare clar și limpede își strecura razele printre frunzele îngălbenite. Unele toamne mai blânde oferă copacilor timp să se despartă de podoabele lor agale, zi cu zi, pe etape de-o frumusețe rară - de la verdele văratic, apoi la cel gălbui buratec, pe urmă galbenul soarelui, sau roșcatul oalelor, sau roșul trandafiriu al vinului și, în sfârșit, cafeniul nucilor coapte. E ca o pierdere trăită după regula firii. Nu ca în toamnele dure, care poposesc cu plapuma brumelor deodată din septembrie, încât copacii își pierd frunzișul într-o singură noapte, apoi tot restul anotimpului stau pustii și își clatină jalea și lacrimile netrăite. 

M-a trecut un fior rece, când am văzut-o lungită în grămada de frunze adunate. Se uita în sus fără să clipească. M-am dat mai aproape și am răsuflat ușurată, auzind-o cum face sunetul acela al ei, când o surprinde cineva. Chiar m-am înfuriat și i-am zis că e culmea să mă sperie așa. Nici nu s-a deranjat, zice, ia, întinde-te și tu, să vezi ce văd eu.

Apoi, peste o clipă a continuat: „...mi-ar plăcea să mor toamna, să am coji de nuci coapte sub cap, să privesc cerul adânc albastru, iar vântul să-mi presoare frunze galbene strălucitoare de-asupra, să simt cum mi se ridică sufletul din acest corp chinuit și se așează când pe o frunză când pe alta și plutește, plutește peste câmpii, păduri și case. Sicriul să fie lăsat afară în ogradă, să văd cerul, iar în loc de lumânări să ardă grămăjoare de frunze uscate..” 

Vorbe simple și obișnuite i se desprindeau de pe buze, la fel ca frunzele de pe crengi, iar eu nu puteam face nici o mișcare, înțepenită de spaimă. Mă gândeam, cum poate ea, nesuferita, să-mi distrugă acele vederi minunate despre toamnă cu visele acestea sinistre ale ei, ca un maniac care stă cu cuțitul în mână și îți zice să stai liniștită că n-o să te doară.

Brusc s-a ridicat, suduind capra, care, nu știu cum, a intrat în grădină, ceea ce era absolut interzis, și viața noastră a revenit pe pământ, revigorată de behăitul unei capre.

P.S. Cu așa caracter să visezi la o moarte liniștită cred că e straniu; vreun fir electric sau vreun dulap greu căzut peste ea, ar fi mai logic. Cred că își face iluzii, dar recunosc, în sinea mea, că ar fi un sfârșit frumos.

Colțunași (Dumplings)

***

 

Colțunași

    Gospodina Colțunași era foarte fericită! Cu casă, grădină, ogradă și portiță ornamentată, cum să nu fii fericit?

    Se scula harnică de dimineață devreme – așa trebuie – și, iute-iute, peste tot să reușească! Scoate oghealurile din casa mare, are tocmai patru paturi de răscolit! Mai este și saraiul, acolo încă un pat. Cu bucurie și sârguință le-a înșirat pe gardul grădinii, la soare, să iasă puricii. Între timp apa e fierbinte pentru albiturile de pat, vor fi spălate imediat, zâmbind. A zărit cu coada ochiului vecina din dreapta, fericirea i-a umplut mai tare sufletul, văzând-o zburlită și cu șorțul pătat. A strigat-o vecina de la vale, să-i împrumute oleacă de făină, câtă bucurie pe ea, că are, nu ca neghioaba asta, are o droaie de copii și nici făină nu are.

    Albiturile, umflate de vântul ușurel, s-au uscat de-acum, casa era măturată, ograda tot, orătăniile se tăvăleau mulțumite în colbul călduț al cotețului. Și nici nu bătuse ora de amiază, încă atâtea erau de făcut, ce bucurie, trebuia să dovedească pe toate!

    Și, numaidecât, colțunași!

   Cu cartofi și cu brânză, scăldați în smântână grasă de vacă, unși cu ulei prăjit cu ceapă. Cu câtă bucurie făcea colțunași, se prăpădea după ei, de când era micuță, de atunci i-a spus taică-său în glumă Colțunași, că era și ea dolofană, cu pielea albă și moale. Așa și a rămas. Era bucuroasă!

    A trecut amiaza, colțunașii aburind, erau pe masă. Își aștepta băiețeii de la școală. N-o interesa nimic mai mult decât băiețeii ei cei drăgălași, cu ochi ca porumbrelele și dolofani ca și ea. Erau cea mai mare bucurie a ei. A dat fuga să-și schimbe șorțul, nu se cădea să o vadă cu șorțul murdar.

    Ar fi trecut și ziua asta ca toate celelalte, cu bucurie și treburile făcute, dar, când tocmai bucuroasă, și-a pus copiii să mănânce, s-a așezat, îndemnându-i să ia din colțunași, mâncând și ea, s-a aplecat peste masă și a înghițit, pe rând, și pe cei doi băieți. O clipă a cuprins-o groaza, însă repede și-a zis, că e mai bine așa, vor fi cu ea pentru totdeauna...

    Șiragul de zile, asemeni unor mărgele identice, se scurgeau, lunecând printre treburi – tigăi de ros, pereți de vopsit, țoale de scuturat, perdele de spălat și mâncăruri de făcut. Era bine. N-avea când să se gândească la altele, nici nu avea nevoie, o întrebare doar o frământa tot mai des – ce să mai mănânce?

    Nimic nu-i satisfăcea pofta, nu-i alina foamea. Și avea de unde, și avea ce. Dar, parcă cum intra, așa și ieșea. Nici un saț. Gura a devenit un hău imens, putea să încapă în ea un porc întreg. Dar, mă rog, de ce să-și facă griji, băieții sunt cu ea, mai mult nici nu-i trebuia. Doar să mai facă ceva să manânce...

    ...ce să mai mănânce... băieții... care băieți... să mai mănânce ceva... băieții mei... să mai mănânce băieții... unde sunt băieții... să mănânce băieți...

    A apucat dealu și drumu și a ajuns până sub pământ. Acolo mânca tot la întâmplare, umbla zi și noapte, pe cine întâlnea, îl înghițea imediat. I s-a dus vestea și nimeni nu-i mai ieșea în cale, toți o ocoleau, fugeau, se ascundeau.

    Într-una din zile, care erau fiicele pierdute, ca și timpul pierdut - tatăl lor, la hotarul între bine și rău, a găsit casa vrăjitoarei. Scorțoasa n-a primit-o, i-a strigat din fundul bordeiului, să întoarcă ceea ce nu era al ei...

    ...dar sunt ai mei...

    ...atunci rămâi așa – Veșnică urgie, Veșnică flămândă...!

E.MIR.

    Mrs. Dumplings was very happy! With her house, her yard and her gate beautifully decorated, how could one not be happy?

    She wakes up early in the morning because it is necessary, and moving from here to there to have everything done. She takes the duvets out of the house and puts them on the fence to bathe the in the sunlight to get rid of the bed bugs. In the mean time the water has boiled and the bed sheets are ready to be washed. With a glance she noticed her neighbor and her heart filled up with happiness seeing her disheveled and with her dirty apron. The neighbor called her and asked for some flour and mrs. Dumplings was very happy that she has the flour and this clumsy woman didn't.

    The bed sheets have already dried up, the house and the yard have been swept up, the livestock is sitting pleased in the coop's warm dust and it is not even noon.

    And, of course, she had to make dumplings!

    With potatoes and with cheese; they are eaten with sour cream and with fried onion. How happily she cooked those dumplings! She was crazy after them since she was a little girl. Because of that her father jokingly called her Dumpling, which fit her plump, fair and soft appearance. She hasn’t changed a bit! Noon had passed and the steamy dumplings were on the table. She awaited her boys to come from school. Nothing interested her more than her cute boys, with their sloe-like eyes and their plump physique – just like their mother’s. They were her biggest joy. She quickly changed her dirty apron, lest they catch her looking untidy. And it would have been a day just like all the others, with joy and done chores, but as she happily sat her children for the meal, urging them to eat, and as she herself was eating, she bent over the table and swallowed, one by one, both of her boys. Fright took her over, but she promptly realised – it’s better this way, they’ll be with her forever.

    The days, alike a string of beads, were trickling down, slipping along undone chores – pans that needed brushing, walls that needed painting, carpets that needed dusting, curtains that needed washing and food that just awaited to be cooked. It was fine. She didn’t have time to think of other things, and she didn’t need to, but just a question kept bugging her – what else could she eat?

    Nothing satisfied her appetite and nothing calmed her hunger. And she had plenty ready to eat, and a plentiful supply. But nothing could still her unrelenting hunger. Her mouth became a bottomless pit, a whole pig could fit inside of it! And why would this concern her? She had her boys along. Whatever else would she ever need? Oh, right, more things to eat...

    ...but what to eat...the boys...what boys...something else...my boys...eat them again...but where are they...just boys will do too...

    She walked and walked, turning over roads and hills. She ate anything that got into her way, and she walked day and night, and anyone she met – she gobbled them up. Soon enough, words of her spread far and wide, and no one dared to show himself in front of her. They all avoided her, ran away or hid.

    In one of those lost days, on the edge between good and evil, she found the old witch’s house. The old hag chased her away and screamed at her to return what wasn’t hers…

    …but they are mine…

    …then remain as you are – Eternal misery and eternally hungry!

(transl. Vlada Miron)

Rambling Autumn - Mountain's fresh air

***

Toamna hoinară

-

Aerul de munte

    Îmi pare rău că i-am dat babei ideea cu desenatul toamnei, de-am se duce la cabană în munții României. A zis că acolo aerul e benefic și că o săptămână trăită acolo, e ca zece ani, aici, la noi. Parcă o să trăiască veșnic...

    Trebuie să-mi caut un lucru mai plătit. Zăluda de babă va cheltui toată moștenirea, care urma o dată, cândva, să ajungă la mine.

 

    I'm so sorry I gave my old lady the idea to paint the fall because she's already gone in the romanian mountains. She said that the air there is beneficial and that a week there is like ten years here, at home.

As if she would live forever...

    I must find a more profitable job. The old lady has gone mental. She will spend all the money which one day was supposed to be my inheritance.

(transl.Vlada Miron)

Rambling Autumn - Ventures with leaves and cats

***

Toamna hoinară

-

Peripeții cu frunze și motani

 

 

    Azi e pace, nu împărțim nimic. Băbuța mea s-a dus în grădină, să adune frunzele căzute în grămăjoare. Motanul umblă printre picioarele ei, văd că-i zice ceva, dar nu aud ce anume. Precis că-i spune să se ducă să-și caute de-ale lui, că o să-l calce sau se va încâlci între fuste și o va da jos. Desigur că motanul nu a înțeles, până la urmă s-a împiedicat de el și l-a îmboldit cu grebla spre o grămăjoară de frunze. Blănosul, parcă supărat, sau nu prea, s-a rotit de vreo câteva ori în jurul său și s-a așezat comod în frunzele uscate, încălzite cu drag de soarele tomnatic.

     Un motan din acei tărcați, frumos, dar nu prea deștept, mă gândesc în sinea mea. Dar, mă rog, m-am găsit și eu cu pretenții la mintea motanilor, de parcă ei ar putea ști, că blana vărgată se pierde perfect printre culorile frunzelor căzute. A scăpat de picioarele babei, dar îl păștea altă năpastă...

    Ea s-a apucat să încarce frunzele pe pătura ceea veche și să le ducă în ladă și, clar lucru, nu l-a văzut...

    Ce idilă a urmat! Mai mare dragul să stai și să privești, când soarele moale de toamnă încălzește blând, aromele coapte te înconjoară de peste tot, obrazul e alintat de atingerile ușoare ale vântulețului cuminte, iar liniștea împăcată a toamnei e străpunsă de miorlăitul supărat al unui motan și țipătul unei babe speriate.

    Motanul a făcut două greșeli. Mai întâi, nu și-a putut înfrâna furia și apoi nu și-a controlat gheruțele.

    Mă duc să-mi iau un scaun că a început filmul de acțiune, despre cum frunzele de toamnă erau cât pe ce să se întoarcă înapoi în copaci.

 

 

    Today is at peace, we don’t share anything. My old lady went to the garden to gather all the fallen leaves into a heap. The cat was walking between her feet. She was telling him something but I couldn’t figure out what. I’m sure she was telling him to go mind his own business because she will step on him or maybe that he will get tangled up in her skirts and make her fall. Of course he didn’t listen and in the end she tripped over him and swept him into a pile of leaves. The furry one, as if he was upset or not so much, got comfortable on the dry leaves heated with love by the autumnal sun.

    ”He was one of those beautiful but not so smart cats”, I thought to myself. But who am I to judge a cat? As if he knows that his striped fur is perfectly disappearing into the colour of the fallen leaves. He escaped the old lady's feet but another danger awaited him. She began to load all the leaves into a crate and of course didn't see him at all...

    What a view followed! It's a pleasure to stay and look at it especially when the sun's soft light is warming everything around you, delicious scents are surrounding you, your cheeks are caressed by the soft touch of a quiet wind, and the autumn's comfortable silence is disrupted by the disturbed meowing of the cat and the cry of a scared old lady.

    The cat made two mistakes. Firstly, he couldn't control his anger and, secondly, his claws.

    That's it for today. I'm going to get a chair and watch an action movie about how the fallen leaves were about to go back on the trees.

  (transl. Vlada Miron)

Rambling Autumn - He decided to see his dream come true

***

Toamna hoinară

-

A decis să-și vadă visul aievea...

    ...E nebună, zău, a zis că se duce în Praga!

    Vecină-sa i-a povestit, că are o nepoată de la soră, care are o prietenă, care i-a povestit că a auzit că cea mai frumoasă toamnă e în Praga... Poftim! Desaga e pregătită deja și zice că are și bilet!

    Doamne, doamne, mâine la ora cinci dimineață trebuie s-o duc la tren!

    Oare a fost prea puternic șutul?

    She’s mental! She told me she’s going to Prague!

    Her neighbor told her that her sister’s granddaughter has a friend who heard that the most beautiful autumn is in Prague… There you have it! The bag is ready and she even has bought the ticket.

    Gosh! Tomorrow at five in the morning I have to take her to the train station!

    Did I push it to hard?

(transl. Vlada Miron)

Rambling autumn - Sunrise in the forest

***

Toamna hoinară

-

Zorii în pădure

    M-am trezit devreme, pentru că era liniște, foarte liniște. Cu pătura după mine am făcut un ocol odăilor, dar nu era nimeni. Unde s-o fi dus? Ca toate babele, la biserică? Nuuu, asta nu crede nici în iad, nici în rai. Cum de m-a lăsat de capul meu, fără să mă instruiască ce să fac azi? 

    Foarte bine, ducă-se!... m-am băgat sub pătură înapoi să mai prind vreun somnișor...

    ...A venit.. spre seară, cu o coșniță plină de ciuperci - am întrebat-o dacă n-a mâncat-o lupul și mi-a zis că nu e treaba mea, dar să fiu bună să mă așez, că avem de lucru.

    ...La iarnă vom avea ciupercuțe marinate.

 

 

 

    I woke up early because it was quiet, very quiet. With the blanket over me I looked through the rooms but no one was there. Where did she go? Like all the ladys, to the curch? Obviously not, she doesn’t believe in hell nor in heaven. How could she leave me all by myself without telling me what to do and how to do it?

    Very well! Let her be! I got back into bed to get some more sleep.

    She came back at some point in the afternoon with a basket full of mushrooms. I asked her if she has met a wolf by any chance and she told me it was none of my business. She seated me of the chair and put me to work.

    In winter we’ll have marinated mushrooms.

(transl. Vlada Miron)

 

Rambling Autumn - The Park

***

Toamna hoinară

-

Parcul

    Am cumpărat un carnet pentru cursul cu creioane și nu e potrivit, căci hârtia e prea netedă, creionul alunecă pe ea și nici nu pot trasa mai multe straturi. Sunt nemulțumită, la fel ca baba, care cu mare greu a scos băsmăluța cu monede din buzunarul cusut în dosul hainei și, când colo, a dat-o în bară. Trebuie folosit la ceva, că va umbla baba trăsnind și plesnind prin ogradă. Of, baba asta, zgârcită și cotoroasă, mă duc să-i zic vreo idee, că n-o să-mi dea pace. Am s-o trimit pe coclauri să caute toamna s-o deseneze, am să-i dau carnetul și markerele, și, poate, un șut în fund sau vreo gentuță cu dulciuri, vom vedea...

    Am convins-o cu greu să facă măcar câțiva pași până în parcul de alături, hai că am urnit moara din loc...

    I have bought a notebook for my art classes and it’s not a good one. The paper is to smooth and the pencil is slipping and I can’t even draw multiple layers. I’m discontent just like my old lady, who had a very hard time getting out of her pocket the handkerchief with coins and all of a sudden something is not good. I have to make use of my notebook or the old lady will be angry. Uh, she’s so stingy. I have to give her an idea or she’ll never leave me alone. I will send her to unknown places in search of autumn. I will give her my notebook and my markers so she can draw it, and maybe a bag of sweets, we’ll see…

    She barely agreed to go to the nearest park. At least we’re moving somewhere…

(transl. Vlada Miron)

Let Sunday be a day of silence...

***

Să tăcem duminica...

Duminica îmi fac de cap, când fac sketching... Ce credeți? Am vrut să fac niște albăstrele de câmp cu acea culoare lavandină fină, asemeni culorii rochiei Penelopei Cruz la decernarea Oscarului din 2012. Și ce mi-a ieșit mie? Flori arse și chinuite de o vară dogoritoare, culoarea fină fiind înăbușită de acel fum negru al focului mistuitor. Aici se vede clar firea-mi distrugătoare, care își manifestă pornirile devastatoare refulate. Chiar am avut ideea stranie, să scriu o povestire despre individul care distruge lumea... Acum mă abțin să dau frâu liber așa ziselor virtuți de a face un bine celorlalți, inițiind și sfătuind prea insistent de a schimba ceva, mai ales că știu deseori ce s-ar putea de modificat, în gânduri și idei, sau comportament, sau chiar vreo soluție clară. Includ voința conștient și tac!

Spring challenge (11)

***

Azi avem party - am încheiat challenge-ul. Nici mai mult nici mai puțin, a trecut jumătate de an, atât ține alfabetul. Am rezistat, de parcă am tras la plug... Pentru că cel mai greu a fost să nu mă abat pe alte cărări, să nu las baltă și să fiu cu tema făcută. Desenatul pentru mine este zona în care plutesc cum mă duc curenții de aer, valurile apelor, bătaia vântului, tot ce mișcă natura și ceea ce eu numesc apucături de-ale mele. Cu el îmi satisfac nevoia de libertate, aici mi-am făcut lumea mea cu regulile mele. În ea fac ce vreau, dar challenge-ul nu e chiar „fac ce vreau”.

Mă felicit călduros și îmi voi turna un pahar de vin alb spumos. Bravo! 

Acum urmează să fac acele două cursuri cumpărate în iunie și rămase în aer. 

Și, poftim ultimele litere ale alfabetului și suflețelele lor - litera Y cu opossumul de apă - Yapok și litera Z cu un fel de fluture-molie - Zodiac Moth.

I make a few more conclusions

***

Niște constatări...

Mi-am făcut o concluzie că, un desen neglijent și ocazional, adică absolut impulsiv, care nu a avut pic de pregândire și coacere undeva în cerebel, este mai apreciat și mai observat.

Pentru că! Evrica! a fost făcut pentru sine și nu pentru public!

Desenul de mai sus a fost făcut cu liner negru și un set de creioane școlare, apoi câteva picături de stilou cu cerneală albă. Din lipsă de timp, schițarea lui a durat câteva zile, cu intervale între ele.

Și acum mai fac o concluzie, că ar fi de dorit să fac așa cu fiecare desen, căci privirea se limpezește în pauze, ochiul critic e mai obiectiv, se diminuează ambiția de a desena repede pentru a posta și primi likes-uri.

Reiese, că desenez de dragul desenului și nu altceva.

Just ... a simple loss

***

Doar... o simplă pierdere..

...Mi-am pierdut scurta preferată. Stupid! Toată ziua am umblat cu ea, când pe o mână, când pe alta, când pe mânerul genții, când legată de brâu, mă gândeam într-una să n-o las pe undeva, să nu cadă. Și, în final, am așternut-o și m-am așezat pe ea, ca să mănânc. Am mâncat, mi-am luat pachetul, aparatul, geanta și m-am dus. Mi-am dat seama că nu este când am coborât din tren după 45 min de mers. Mă gândeam să mă întorc, dar era târziu, trebuia să fac mâncare. Nu m-am hotărât! M-am măcinat toată seara, atât de previzibilă era pierderea și totuși am lăsat să se întâmple. De aceea mi-e ciudă pe mine, că știam ce poate urma și mă îndreptam spre fapt cu o imbecilitate de legumă (leguma poate fi imbecilă?)!

Cu speranța deja inutilă, am mers a doua zi să văd că poate mai este. Desigur nu era! M-am convins doar că am pierdut-o definitiv.

E straniu cred, să suferi din cauza pierderii unor haine, lucruri mici simple, nici eu nu-mi pot explica sentimentele atât de profunde în asemenea cazuri. La un moment dat mi-am închipuit că stă acolo undeva părăsită și pierdută, plânge și se gândește că cine știe ce-o mai așteaptă și un sentiment de vinovăție m-a pătruns prin tot corpul, apoi mi-a fost rușine - mi-am zis, oare e normal să jelești după un lucru până într-atât - e doar o bucată de stofă. Poate cel ce a luat-o, o va prețui la fel de mult ca și mine. 

A fost o scurtă foarte, foarte potrivită...

Spring challenge (10)

***

A fost luna august. A fost vacanța cu Vlada și Cătălin, încărcată cu de toate - drumuri, vizite, treburi casnice, filme, somn, discuții, grătare, grădini cu roșii și bostănei. Nu am putut desena, doar puțin, foarte. După ce au plecat, au trecut vreo câteva zile de jale, m-am așezat la masă și am desenat trei desene dintr-o răsuflare, unul după altul. Parcă eram flămândă, însetată, parcă un instinct de bază nu a fost demult satisfăcut. Era incoloră lumea fără desen.

Încă nu am terminat-o cu challenge-ul de primăvară. Am rămas în urmă de grup, trebuia de recuperat - litera V, apoi W și X - un pește, încă o maimuțică și o păsărică.

Pentru peștele vampir sau Payara am ales așa o referință, încât în final postarea a speriat Tweeter-ul. Am fost surprinsă de o asemenea  reacție, eu însă am fost absorbită de culorile mării, preferatele, cu sclipiri de galben. 

În timp ce tweeter-ienii își reveneau din sperietură, eu am mai schițat o maimuțică drăgălașă, cu o blăniță superbă, parcă ieșită chiar acum de la coafor. E perfectă, nu-i așa?

Și în sfârșit, ca o bombonică la desert, păsărica cu numele straniu Xenops, ca denumirea unui televizor sau vreun satelit - o adevărată finețe.

Încă două litere au rămas.

Spring challenge (9)

***

Wauuu! De maimuțica cu fața roșie sau aș zice - magenta, tot n-am auzit. Am un cumnat și un vecin, care-i seamănă. Sau ea seamănă cu ei? Roșii la față, în popor se zice că sunt stacojii, și roșcați la păr. Doar că ei nu au expresia aceasta umilă și se înroșesc și mai tare când beau bere. Am citit că la maimuțele acestea se prețuiește culoarea feței - cu cât mai roșie cu atât mai mult succes la împerechere. Trebuie să le zic ăstora dintre ai noștri, unde ar putea avea succes... ha-ha-ha... am glumit la negru...

Asta e vietatea de la litera U - maimuța Uacari sau Cacajao.

Spring challenge (8)

***

Și-acuuum... ta-da-dam.. animăluțele de la literele R și S. 

Ce delectare pentru ochii mei această broscuță micuță. Am folosit șaptesprezece nuanțe la acest corpușor micuț.

Mă mir și îmi apare un mare semn de întrebare, de fiecare dată când văd Leneșul. Cum de supraviețuiește? Aproape nemișcat, lent și binevoitor... Are oare și vreun simț de autoapărare, ca atunci când vezi pericolul și cât de lent n-ai fi, tot o rupi la goană? Daaaa, interesant... Ce îmi place cel mai mult la el, este blana lui verzuie, parcă ar umbla cu câmpul în spate. 

I remembered to draw Riga again

***

Mi-am amintit de Riga...

Iarăși Riga... mă urmărește orașul ista, cu toate că n-am nici o tangență cu el, nici un caz, nici o întâmplare, e un fel de simpatie din fotografii.

Trebuie să explic de ce desenez asta sau aceea? Nu știu de ce. Când desenez mi se oprește șirul gândurilor, doar așa, alt remediu nu am. Pentru asta desenez, că voința nu-mi e de folos.

Mă gândesc azi la altceva: care e frica mea cea mai mare. La televizor sunt unii care aruncă fraze de felul „...frica mea cea mai mare este...”, - niște palavre! De îndată ce o numești, ea nu mai este cea mai mare, nici pe departe. Frica mereu stă în spate, în mod direct și figurat, e totdeauna difuză și nedeterminată, cu atât mai mult e ascunsă într-o masă obscură și neclară. Atât timp cât n-o numim, ea ne mână, ne conduce, chiar spre ea, căci are nevoie de atenție, vrea să iasă la lumină, ne cheamă, ne stă în coada ochiului. Ce emoție interesantă! (am descoperit eu chiar acum!) Ne oferă atâta adrenalină, poftă de viață, ne intensifică gândirea, spulberă plictiseala, și cel mai de preț dar de la ea este curajul...

...și bine ar fi să te uiți mai des în spate, să le mai observi în momentele cînd se destramă ceața, să te uiți în ochii lor, căci doar atunci dispar, să ai grijă să nu se adune prea multe. Câte ode nu i-aș cânta, numai frica poate să te înțepenească, să te transforme în căpcăun sau să te facă să intri în labirint.