***
Mi-am amintit de Riga...
Iarăși Riga... mă urmărește orașul ista, cu toate că n-am nici o tangență cu el, nici un caz, nici o întâmplare, e un fel de simpatie din fotografii.
Trebuie să explic de ce desenez asta sau aceea? Nu știu de ce. Când desenez mi se oprește șirul gândurilor, doar așa, alt remediu nu am. Pentru asta desenez, că voința nu-mi e de folos.
Mă gândesc azi la altceva: care e frica mea cea mai mare. La televizor sunt unii care aruncă fraze de felul „...frica mea cea mai mare este...”, - niște palavre! De îndată ce o numești, ea nu mai este cea mai mare, nici pe departe. Frica mereu stă în spate, în mod direct și figurat, e totdeauna difuză și nedeterminată, cu atât mai mult e ascunsă într-o masă obscură și neclară. Atât timp cât n-o numim, ea ne mână, ne conduce, chiar spre ea, căci are nevoie de atenție, vrea să iasă la lumină, ne cheamă, ne stă în coada ochiului. Ce emoție interesantă! (am descoperit eu chiar acum!) Ne oferă atâta adrenalină, poftă de viață, ne intensifică gândirea, spulberă plictiseala, și cel mai de preț dar de la ea este curajul...
...și bine ar fi să te uiți mai des în spate, să le mai observi în momentele cînd se destramă ceața, să te uiți în ochii lor, căci doar atunci dispar, să ai grijă să nu se adune prea multe. Câte ode nu i-aș cânta, numai frica poate să te înțepenească, să te transforme în căpcăun sau să te facă să intri în labirint.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu