La cinci dimineaţă eram deja în tren. Ochii somnoroşi se încăpăţânau să conştientizeze realitatea din jur. Autopilotul pe nume Oleg înainta, târându-ne după el. Sunetele gării matinale pătrundeau încet în scoarţa creierului, zgâlţâindu-l - hai, trezeşte-te, că pierzi senzaţiile, şi nu numai. Cum ar fi posibil să îţi doreşti aventuri, dar să nu-ţi placă să te scoli dis-de-dimineaţă?!
Gara zgomotoasă are regulile ei, sunt automate, sunt scări rulante, cu astfel de gadgeturi pot să fac două lucruri - să merg şi să mai dormitez un pic. Acuş, acuş ajung în tren, mă aşez pe scaun şi dorm... m-am aşezat, ups, dar somnul a trecut - mi-am imaginat cum merg pe sub apă şi cercetez adâncurile, mulţime de peşti şi plante marine, nisipul de pe fundul mării făcut valuri, valuri. Mai în depărtare stânci acvatice acoperite cu corali mici şi muşchi lipicioşi. Iar de sus străbat raze de soare, îndrăzneţe şi optimiste, să cucerească abisul...
Stai puţin! Ce-i asta? Nu se vede nimic, e doar trenul care străbate tunelul de sub La Manche! Ce bine era să fie străveziu acest tunel... Frumos ar fi fost. Şi iar închid ochii, ca să mai dispară tunelul şi să mai văd o dată miile de nuanţe albastre ale apei.
- Mama, am ajuns! Hai mai repede!
Cele două ore şi un sfert au trecut. Altă gară ne întâlneşte şi ne zice "bun venit". E Gara St. Pancras din Londra. Se aprind călcâiele, când mă gândesc la drumul care ni l-am propus. Şi trebuie să reuşim.
Am coborât din tren, am cumpărat bilet de călătorie pentru o zi şi am zbughit-o la metrou - Underground (îmi place cum sună) - cu destinaţia Tower Bridge. Aveam bilete cumpărate on-line pentru Aquarium-ul londonez şi Show-ul Madame Tussauds. Eu am vrut să văd pe primul, Vlada a vrut la al doilea, Oleg a vrut peste tot.
Underground-ul ne-a absorbit în adâncimea sa şi ne-a împins într-un tren mic şi îngust, care se mişca printr-un tunel la fel de îngust, că aş fi putut să ating peretele cu mâna, dacă nu era fereastră. Un trenuţ de păpuşi, nu altceva!
Am coborât la primul nostru punct - London Bridge, dar nu ne-am reţinut, şi, mergând pe malul Tamisei, aveam în vizor pe ce-l de-al doilea punct - Tower Bridge.
Am mers repejor cu gura căscată la clădirile din cărămidă galbenă pe de o parte şi la cele din sticlă, moderne, de pe cealaltă parte, de peste Tamisa.
Nu ştiu cine a scos zvonul că Londra e un oraş al ceţurilor, ploilor şi umezelii - o zi mai însorită nici că se putea, încât, mie, ca unui fotograf fără experienţă, nu mi se primeau fotografiile din cauza contrastului izbitor de lumini.
Şi iată-ne ajunşi la poalele construcţiei originale ale podului Tower. Câteva clipe am admirat podul de foarte aproape, aşteptând poate să coboare vreo prinţesă cu rochie lungă şi un con cu văl pe cap, să ne întâlnească, da, de unde, că până am ajuns noi la Londra, s-au terminat aşa fel de prinţese...
Ţac-ţac-ţac, cu aparatul, o ultimă privire şi hop! în metroul adânc. Dar până a ajunge în metrou am descoperit nuanţele cărămizii londoneze - albă, galbenă, roşie, cafenie ca ciocolata, şi uşi colorate în roşu, albastru, verde şi chiar galben.
La suprafaţă am ieşit la cel de-al treilea punct al planului de călătorie - Big Ben, Westminster Bridge, London Eye şi toate cele ce mai sunt în jur. Am traversat podul de câteva ori încolo şi încoace, admirând arhitectura şi amploarea construcţiilor. Am fost impresionată de decorurile Big Ben-ului, asemănătoare cu gherghefuri şi coroniţe, bijuterii şi podoabe aurite. Şi podul acesta verde (de ce verde?) împodobit cu frunze de trifoi şi felinare, şi Westminster Palace ţepos şi împopoţonat cu atâtea chiţibuşuri - impresionant!
S-a făcut cald, şi până la intrarea în Aquarium mai este timp, ne ducem să ne răcorim şi să mâncăm în parc, cel mai apropiat este St. James Park. Arţari americani cu tulpina groasă, cu crengile până la pământ, au răsărit de după cotitură. Ne-am aşezat pe iarbă un pic obosiţi.
Credeţi că am stat mult? Nu am rezistat. Veveriţe îndrăzneţe, gâşte comunicabile, lebede maiestoase şi oameni veseli - formau un peisaj ademenitor de cutreierat şi cercetat. L-am traversat pentru a ajunge la Palatul Buckingham şi să ne înghesuim în mulţime, sperând că vom vedea regina. Era, însă, momentul de schimbare a gărzilor, după cum ne-a spus un policeman tipic englez, cu bărbuţă şi mustaţă blondă, urechi roşii şi pistruiat.
Ne-am scăldat o vreme în luxul regilor englezi, am mirosit aerul şi am călcat pământul pe care stau ei, am simţit măreţia monarhiei britanice şi, ajunge, că n-avem când... fugim să vedem Aquarium-ul...
Pentru vreo oră ne-am scufundat în lumea peştilor, şi nu numai. Mi-au plăcut mai mult aranjamentul fiecărui acvariu, căci erau mai multe şi de diferite mărimi, în dependenţă cine trăia în el. Fiecare din ele formau cîte o lume aparte şi erau decorate ingenios. Mi-a amintit de copilărie, când mă jucam în cada cu apă, care stătea la streşină, puneam la fund pietricele, muşchi, beţişoare, frunze, iar o pană era sirena care se plimba pe sub apă...
Când s-a încheiat expoziţia, afară era amiază şi cald, încât nu vroiam să ieşim de la răcoare. Urma alt punct de pe traseu, şi anume Muzeul păpuşilor din ceară al lui Madame Tussauds. Nu pot să-l descriu, căci eu am fost un adevărat paparazzi, care pândea starurile lumii. Pe regină, totuşi, am văzut-o... ea era la balul madamei Tussauds, dar noi o aşteptam la palat.
Şi cel mai plăcut moment, pentru mine, a venit atunci, când am realizat că mai avem timp şi reuşim să vizităm şi Baker Street 221 B. În clasa şasea, când citeam pentru prima dată Aventurile lui Sherlock Holmes, nici nu visam să ajung prin Londra, pe unde, cică, vestitul detectiv dezlega mistere. Şi acum, om matur, nici nu mă gândesc să admit sau să recunosc că el a fost doar o născocire. Este un personaj trăitor într-o lume veşnică a imaginaţiei, prezentă pe nevăzute în lumea noastră, întreţesută cu realitatea, oferindu-i clipe şi momente palpitante şi culori miraculoase. Desigur, că mai sunt şi alţi eroi şi alte personaje, dar acesta îmi este foarte drag.
Se apropia ora plecării şi am revenit cu metroul înapoi la gara St. Pancras, obosiţi şi mulţumiţi.
