The footpath

***

Cărarea

Merg pe cărărușa asta îngustă, care șerpuiește printre arbuști deși cu ramuri subțiri, lungi și fără frunze. De parcă ar fi un lan cu iarbă uriașă, iar eu asemeni unui pitic. S-a îngustat, e cam de o talpă și jumătate, nici nu-mi dau seama cum încap, căci simt cu umerii crengile de pe alături. Și parcă era mai lată și mai verde, oare cât timp merg pe ea? Și ridică în deal, are deja și pietre de care mă împiedic și mă uit înainte și îmi dau seama că nici pomină de vreun luminiș.

Parcă era cineva, care mă călca pe urme, am zărit-o și m-am bucurat că am găsit-o, încât am scăpat de urmărire.

...E grea cărarea și nesfârșită... Și e uscat, e toamnă. E liniște... Și nu e nimeni...

I'm numb

***

Tot orașul Riga, mă abat pe alte direcții și iar mă reîntorc la el. 

Nu sunt prea productivă la moment. Nu degeaba port numele de familie Ursu - de la mijlocul lui noiembrie încep a cădea într-o semiamorțire, care ține cam până pe la sfârșitul lui ianuarie, iar în luna februarie umblu amețită dar măcar îmi simt ochii deschiși.

Eu zic că e puțină lumină, zilele sunt scurte, si mă bucur enorm atunci când ninge, căci zăpada sclipește și inundă cu lumină chiar și noaptea.

The little girl in the yellow dress

***

Fetița cu rochiță galbenă

De unde atâta durere într-un suflet de copil?! Cea mai nemărginită și atotcuprinzătoare durere, ca un univers imens. Și iese din toți porii ca un val uriaș...

Cât de greu, dar ce binecuvântare, s-o observi, apoi să ai puterea să n-o ignori și să o înfrunți și, ca un om matur, care are reflecția unui dumnezeu în ochii ceea mari și plini de lacrimi, să picuri  blândețe, încetul cu încetul, pentru ca Durerea Strămoșilor, adunată în sufletul acestui copil, să fie transformată... 

I read...

***

Citesc...

Am început să citesc cartea „Don Quijote de La Mancha”. M-a motivat să o citesc senzația, ce mă urmărește ultima perioadă, că aș lupta cu morile de vânt. Și mi-am zis să citesc cartea, de unde provine această expresie. Aveam o impresie precum că cartea asta este plictisitoare și încă persistă, dar nu știu cum s-a întâmplat, că, citind azi, ca de obicei în tren spre casă, n-am observat când am trecut de stația la care cobor?... Și sunt abia la al doilea capitol.

Five pumpkins

***

Cinci bostănei

Și totuși artistul a binevoit să mai facă un efort, alegând alți eroi ai toamnei - bostanii. Și deoarece acest suflet fin și delicat mai mănâncă din când în când, a mers la piață și a ales aceste opere ale naturii, pentru a face o tocană din ei.

Dar, ca un maniac adevărat, mai întâi i-a imortalizat pe foaie...

Let's go back to Riga

***

Să revenim la orașul Riga...

E subțire hârtia, se vălurează și îmi denaturează gradientul. Și nu mă înțeleg, de ce încă mă încăpățânez să tot mai iau o foaie și să rămân iar nesatisfăcută. 

Nine beets

***

Nouă sfecle colorate au ieșit de sub pensulă. Îmi place de nu mai pot culorile aprinse și armonios asortate. Și cât mai multe cu atât mai bine. Dacă e toamnă mă gândesc că careva legume mi-ar fi niște modele potrivite pentru schițe. Căci mă tot plâng că nu știu ce să desenez. Dar nu promit nimic, arta e artă, și sufletul de artist e liber în spontaneitatea lui și nu se supune la niște condiții efemere din lumea asta rece, dură și care e cu gândul numai la burtă... Artistul e artist, cine știe ce-l apucă în clipa următoare... poate, în general, nu va vrea să mai deseneze...

Sketch-zames-ul din toamna 2020

***

Am petrecut un sketch zames de la Kalacheva school și toamna asta. Am ales direcția cu markere și creioane, dar mai era și cu acril.

Tehnica a fost următoarea - se lua o imagine alb negru și una colorată, cea colorată era, de exemplu, opera cuiva și se extrăgeau nuanțele ce au fost folosite, ca mai apoi să le transpunem, schițând scena din imaginea alb negru.

Am o dificultate în momentul când e nevoie să alegi o culoare, care absolut nu se combină cu cele ce le-ai folosit, aparent, dar care face desenul armonios, și nu știi de ce, dar îți place. Această culoare e doar în câteva locuri, doar puțin, doar câteva „picături”, însă transformă în totalitate aspectul și oferă schiței integritate.

Pentru această imagine am folosit culorile unei opere de  Jean Michel Basquiat

Aici ca reper a fost fotografia unui păun.

Iar în acest caz - fotografia unui evantai japonez

Apoi un reper simplu și banal - paharul de la Starbucks

Și încă a fost afișa de la filmul Grand Budapest

Și în sfârșit lucrarea finală a fost făcută după fotografia a două ceșcuțe cu cafea cu marshmallow. 

At random

***

La întâmplare...

Am închis ochii și am pus degetul... Iată ce a ieșit  - încă o străduță dintr-un sătuc grecesc. Iată și acele case albe imaculat, umbrele gri albastre, acoperiș ultramarin de bisericuță, și un cer albastru azuriu limpede ca lacrima. Punându-ne imaginația în mișcare, mai simțim și mirosul sărat de mare, răcoarea brizei luptându-se cu zăpușeala soarelui, auzim loviturile ușoare ale valurilor și strigăte disperate de pescăruși. Ne vedem picioarele goale strânse cu sandale ușoare, o rochie albă încâlcindu-se printre ele și pălăria țintuită cu mâna. 

Am terminat cititul romanului Donnei Tartt Taynaâ istoriâ (transl. din rusă). Impresionată de celălalt roman al ei, Sticletele, am ajuns să-l citesc și pe acesta. Studenții studiază limba și literatura greacă veche și desenul meu tot e cu tematică grecească. Și mai spun minciuni că l-am ales la întâmplare.

Despre roman ce să spun? M-a făcut să mă simt un judecător, care e revoltat că i-a scăpat făptașul. Mă gândesc că în literatura contemporană tot mai des sunt scrieri din numele personajului negativ. Într-un moment, citind, m-am întrebat - de ce să încerci să faci așa experimente, ca mai apoi să iasă o asemenea istorie? După cum se vede, dacă pornești pe un drum întunecat, așteaptă-te să întâlnești multe umbre.

Dacă unul din făptași își mărturisește vina, îi zicem că e mai mult bun decât rău, sau răul oricum rămâne rău? De atâtea ori mă opresc în cugetarea mea la faptul că această linie de delimitare este atât de vagă și ștearsă pe alocuri, cu abateri într-o parte sau alta, încât îmi e foarte greu să-mi fac o părere, să fiu sigură de un anume fapt sau lucru, să iau partea cuiva sau a altcuiva, să fac clasificări și reguli. Situațiile, faptele, evenimentele, oamenii au atâtea părți și aspecte diferite, care se arată în diferite împrejurări, în diferite minți se reflectă cu o parte sau cu o alta, încât ajungi să te judeci pe tine însuți pentru că ai judecat pe altcineva. Uneori încep să cred că în trăirea noastră nimic nu e important.

Poate doar drumul care îl parcurgem? E șubred drumul...

One of my night dream (3)

***

Am visat un câmp imens și gol, de un verde crud și intens. În mijloc se afla o căsuță pe care eu o credeam a fi căsuța buneilor mei, dar arăta complet diferită. Era vremea serii și căsuța avea nuanțe de violet, albastru, amestecate și întunecate în umbre, cam cum ar putea fi desenat cerul de noapte. Ferestrele erau cu obloane închise, alungite până la pământ, și nu se vedea nici o ușă.

Am intrat în ea pe furiș, de parcă îmi era interzis și am reușit să trec o odaie, apoi a doua, de unde se întrevedea un spațiu imens și foarte luminat, asemănător cu o lume subterană. Dar mi-a ieșit în întâmpinare și m-a oprit o doamnă, care sta la o masă, ca un străjer. Ea s-a ridicat de la o masă și mi-a venit în întâmpinare cu intenția de a mă întreba ce fac aici și în acel moment am simțit că mi s-a închis accesul spre acea lume, care părea atât de imensă și ademenitor de interesantă.

Ultima vreme nu prea îmi iese să scriu ceva inspirat, cum simțeam cât stăteam acasă și îmi pare rău. Aveam timp să cobor în adâncul gândurilor mele și scotoceam prin ele, sau pur și simplu urmam firul lor. Dar la moment chiar simt că mi s-a închis o resursă.

Watercolors, dear watercolors...

***

Am terminat carnetul în care desenam cu creioane. A fost ca o mică aventură și mi-am promis că voi mai lua un carnet. Acum am revenit la acuarele, dar am senzația că ceva am uitat sau m-am dezvățat și trebuie să prind firul din nou. 

The cat on the planet Mars

***

Pisica de pe planeta Marte

Seamănă chiar... de parcă ar fi de-acolo. Când mă plimbam printre dunele fierbinți, deseori întâlneam aceste ființe drăgălașe. Când îmi săreau în spate cu ghearele lor ascuțite, crezând că sunt o pradă ușoară, nici nu mă supăram, îmi stârneau în suflet o blândețe rar întâlnită prin acele locuri. Acolo nu era loc de asemenea sentimente. Sufletul trebuia să rămână rece, înțepenit, fără pic de pasiune, deaceea fugeam de ele, căci cum v-am spus îmi inmuiau inima, iar eu voiam să mai trăiesc, să ajung zilele și să văd cu ochii mei planeta Pământ...

Slow...

***

Am trecut la pas...

În sfârșit, am găsit și clipa să continui desenul. Îl începusem, dar m-au năvălit activitățile sociale. Cât de greu îmi este să îmbin viața socială și sfera mea creativă. Ca și cum ar fi două lumi - exterioară / interioară, de jos / de sus, suprafață / subsol. Iar trecerea de la una la alta e cam dificilă. De fapt, nu dificilă, dar am nevoie de o zonă intermediară, care îmi ia ceva timp.

Dacă vreau să desenez, mi-ar trebui să stau puțin singură, să mă detașez de zgomotul lumii înconjurătoare, să ascult muzică motivantă, să-mi adun energiile împrăștiate și să le direcționez într-un punct. 

Aproape ca un robot.

Fiecare zi în societate mă face să mă împrăștii, iar desenul mă adună grămăjoară.

Something about the work process

***

Câte ceva despre procesul de lucru...

Când mi-i lene să desenez, caut să aleg o referință mai simplă, cu o gamă a culorilor mai limitată, Și mă apuc bucuroasă, că cică nu e greu, un ștrih (hașură) încolo, unu încoace, și amuș desenu-i gata și conștiința împăcată...

Aha! Aiurea! Povești de adormit...

E la fel ca cu alte referințe, nici mai greu, nici mai ușor. Așa e procedeul meu inconștient de a amăgi lenea. Am găsit pentru ea în dicționar un cuvânt frumos - indolență. Ce mai sună: - Astăzi sunt indolent... mă delectez în indolență... ce zi indolentă de vară; sau de iarnă? când oare e mai frumos să lenevești? iarna sau vara? Or, când oare ți-a sta bine să fii indolent, iarna sau vara? Căci toamna sau primăvara precis că vei fi arătat cu degetul. De fapt este expresia „o zi leneșă de vară”. Înseamnă că vara, totuși. Pentru că ziua e lungă și ai când să fii leneș.

Mă duc să fac ceva, căci nici nu observ cum, îndată, va fi scris Tractatus filosoficus „Indolentia in humanae vitae”...

Greek urban landscape

***

Demult mă învârt în jurul referințelor cu peisaje grecești și tocmai acum, la sfârșit de vară, am realizat unul. Îmi par simple de făcut, mai ales, când sunt căsuțe albe și acoperișuri albastre, cer senin și umbre gri. Forme simple, fără decoruri, și totuși le-am lăsat deoparte. Așa e. Dar aș dori să ajung pe insulele grecești și să le văd, și la Atena.

Mi-am dat seama că atunci când e vorba de călătorii, nu prea sunt mulțumită să mă duc repejor să văd câte ceva și atât. Aș prefera să am ocazii să stau mai mult, ca să cunosc locurile mai în profunzime. Dar de unde, draga mea, atâta timp și atâtea ocazii, căci sunt atâtea locuri pe pământul ista! Lasă că nu sunt pretențioasă, sunt și mulți fotografi buni, și internet... Nu e obligatoriu să mă duc peste tot eu personal.

E la modă acum să fii călător, să călătorești. Pandemia a mai oprit această tendință, dar încă mai e prestigios să călătorești prin lume. Eu tot aș vrea, dar mă urnesc cu greu din loc și nici nu sunt un organizator prea bun.

Let's spend the summer...

***

Calendaristic vara a luat sfârșit, eu, însă, mă agăț de imagini cu plajă, cer clar senin, pălării, bronzat și alte semne caracteristice. Se întrevede parcă și o serie de schițe. Dar poate nu.

Deseori citesc literatură astrologică, fac hărți natale, construiesc tranzite, citesc despre cărțile taro, fac etalări, urmăresc visele, citesc diferite interpretări ale lor. Deci, mă interesează viitorul, prognoza lui, de ce oare? Mă tem de el? Vreau să fiu mai protejată? Caut siguranță? Da, siguranță caut. Suport cu greu schimbările. Și în același timp le vreau. E o contradicție. Căci mi-e frică și de plictiseală. Apropo, am simțit-o clar cam pe la treizeci și patru de ani, până atunci, când se întâmpla să zică cineva că se plictisește, mă miram. Cum? Atâtea lucruri interesante sunt de încercat! Dar a venit momentul că am simțit-o și eu. Și nu mi-a plăcut. 

De atunci, nu am mai făcut lucruri cu entuziasm pur, ceva s-a pierdut din mine, un fel de piesă luminoasă, o limpezime, un cer senin.

The mills and the fighter

***

Morile și luptătorul

Thoughts, thoughts ...

***

Desenul acesta mă duce cu gândul la singurătate. A fost o perioadă și cred că se mai prelungește, când prea puțin vreau să comunic cu oamenii, în primul rând cu părinții și rudele apropiate, surorile, verișori, apoi prieteni. Simt față de ei o dezamăgire cumplită și simt de parcă am dat, am oferit atât de mult din sufletul meu, încât a rămas pustiit și răvășit.

Fiica mea mi-a zis, că în așa caz voi rămâne singură. Mă gândesc la asta, dar încă nu pot să-mi dau seama, să mă sperii sau nu. Oricum, indiferent cum va fi, dar nu am puteri destule pentru comunicare. Nu cred că singurătatea mă sperie, deseori o caut, căci am nevoie de ea să-mi aranjez gândurile și să-mi dau seama ce e cu mine. Iar ca să nu fie prea dur, și cât n-ar fi de bizar, o găsesc când mă aflu în mulțime. Când stau pe loc, iar în jurul meu alți oameni se duc, vin în treburile lor, fără să mă observe. Aș putea numi că îmi place să observ oamenii. Îmi aleg câte unul și îl cercetez, îi compun o istorie, îi descriu ziua, presupun cine este, ce face, unde se duce. Îmi place și singurătatea, dacă se poate numi așa, când citesc o carte, când te plimbi prin parc, când stai în liniște.

Nu mă sperie singurătatea, în sensul, că nimeni nu e lângă mine. Mă sperie singurătatea, care doare, iar eu o simt atunci când mi se face o nedreptate și chiar dacă încerc să strig despre asta, mi se zice să tac, mi se arată că nu contează revolta mea, când se dovedește că nu ai însemnătate.

Iată care e singurătatea adevărată. În aceste clipe sufletul devine un pustiu imens, pădure de netrecut, ape până la orizont, întuneric absolut, liniște fără cântec de păsări și foșnet de vânt printre frunze.

Knights of the park

***

Șase plopi stau în cerc în partea de nord a parcului. Unul, cel din stanga, din față se usucă. A îmbătrânit.  Măreția flutură printre frunzele lor, la fel ca razele soarelui și boarea vântului. Pare că și-au pus brațele pe umeri și au pornit o sârbă cu colbul sus. Frumos copac plopul, împrăștiat și cuprinzător. Nu știu de ce în Chișinău parcă ar fi porniți oamenii împotriva lor. Se zice că din cauza pufului, care le irită nasul.

The quiet before the storm

***

Vreau să desenez mult, cât mai mult, dar cu greu mă apuc, dacă nu am vreun obiect, referință, care să mă aprindă, să-mi trezească dorința, căci atunci îmi simt mâna liberă, capul limpede, iar inima deschisă.

De data asta (și nu e prima), a făcut-o orașul Riga, încât am luat creionul și foaia și m-am așezat la desenat cu o oră înainte de culcare. M-a atras culoarea de albastru a norilor furioși, care se apropie încet și clocotind în surdină. E ceva masochistic în liniștea dinaintea furtunii...

Another green character

***

Natura e foarte variată. Să știți! (Mă prăpădesc de râs de frazele mele de început..., dar până nu lipesc vreo banalitate de asta, nu se pornește scrisul).

M-am împiedicat încă de un personaj verde, căruia i-a venit vremea și cade pe jos - alunul de pădure, și care crește și pe lângă case. Cad de verzi, cu tot cu codiță, tăvălindu-se pe jos, se usucă. 

Într-o dimineață scoteam mașina de sub gard să plec la muncă. Imediat niște pocnete stridente au răsunat în liniștea orei cinci a dimineții. Am tras o sperietură zdravănă, căci am crezut că mi-au pocnit toate roțile la mașină și, în general, într-o clipă mai explodează ceva, căci pocnetele semănau foarte mult cu pocnetele petardelor.

Când m-am uitat, cine sunt pocnitorii, am râs cu poftă, atât de inofensive și drăgălașe sunt alunele. Și când am mai descoperit că „hazel” se traduce din engleză „căprui”, încă mai tare m-am înduioșat - „nuci căprui”, vai... ce drăguț!

Strawberries, to dry

***

Astăzi uscăm căpșuni (de parcă aș zice, azi tăiem frunze la câini...) pe fire de iarbă. Mi-a plăcut atât de tare ideea, că am încercat s-o imortalizez, și, am avut poftă și să experimentez.

Am făcut o variantă cu fon deschis și cu stropi azurii, la fel ca roua de dimineață, împrăștiată prin iarbă. Și mi-a părut prea simplu, prea spălăcit, că mi-am zis să fac încă o variantă - să lucrez cu latexul, ca să pot face un fon întunecat și să subliniez cu alb finețea firelor de iarbă.

Dar, mă uit la ele ambele și aș mai adăuga ceva, și nu știu ce. Sau să mai fac o variantă?... 

Gooseberry

***

Agrișele seamănă cu coacăzele, dar sunt mai mari. Să știți. Și dexul zice că denumirea ar fi de proveniență latină ce ar semnifica strugure verde. Cum altfel să încep acest textișor? Atunci, când m-a toropit ziua de vară și nu pot forma niște propoziții mai inspirate. Mor de râs... Altceva nu iese.

Le-am văzut pe o fotografie și mi-am dat seama că mi-am găsit încă un personaj pentru creionul verde acryl. Și tot acum am aflat denumirea lor în engleză și m-am amuzat iar, căci reiese că sunt poamele gâștii... Când au scăpat din coteț gâștele, agale, se îndreaptă direct spre tufa de agriș și savurează poamele, găgăind între ele: „Ga-anul ista sânt ga-am ga-acre, a plouat ga-am mult și n-au avut soare înga-ajuns...” . Mor de râs...

La noi la țară este o plantă cu denumirea poama câinelui, și cică e otrăvitoare. Eram foarte atentă când o vedeam să nu mă ating de ea, că îmi era frică să nu le mănânc din întâmplare. De multe ori aveam impresia că aș fi capabilă să fac ceva fără a mă putea opri, ca vrăjită, ca o ființă total lipsită de voință.

Iar agrișele nu-mi prea plac, doar în tandem cu alte pomușoare.

An other old town

***

Am ales încă o fotografie din mapa mea. Și iarăși o scenă dimtr-un oraș vechi, dar nu mai țin minte din care. Și nici n-am salvat denumirea; poate e prin Portugalia, poate prin Spania...  Dar cum să nu încerc să desenez în aceste culori atât de actuale.

Road

***

Fără comentarii... O referință din twitter, poate cineva și-o va recunoaște. Mulțumiri. M-a inspirat. Și culorile mele preferate. Și copacii preferați, și drumul pierdut în zare, ca o speranță lungă-prelungă... Măcar bicicleta mai are roți și putem să ne mișcăm înainte... cu mornăieli.

...fără comentarii...

Repose

***

Am început-o cu galbenul. Poate că e vară, poate că e bronzat, poate că e vacanță, plajă, apă, soare și poate că toate sunt învăluite de această culoare strălucitoare.

Straniu, că desenatul cu creioanele evoluează aproape mecanic; emoții nu se întrevăd, doar un pic de vină față de abandonul acuarelelor, de parcă ele ar fi însuflețite. Nu mă mir deja, am tendința de a atribui viață lucrurilor și de a le percepe ca ființe, ce au emoții și sentimente, dar mai puțin gânduri și idei. Ele sunt personaje din lumea afectivă, nu din cea științifică și rațională.

Scriind astea, mi-am închipuit, că în așa caz, probabil, în lexiconul lor au numai exclamații de genul - ai! oi! uau! ah! oh! văleu! ... și altele...

...Când încep să scriu, niciodată nu știu unde mă va duce gândul... Deja mi-am închipuit o casă cu mulțimea de lucruri în ea, care scoate tot felul de sunete, din când în când... O iei razna de acolo... Bine că lucrurile nu au gură, sau, oare, păcat că noi avem urechi? 

... Gata, am luat-o razna și fără casa cea cu sunete...

Old towns

***

Tot timpul am fost atrasă de lucruri vechi - orașe, case, cărți, desigur bijuterii, pietre, copaci seculari, mobilă și obiecte de decor și multe altele.

Sunt sigură că toate aceste lucruri vechi au un teanc de istorii și povestioare, triste, vesele, plictisitoare, îngrozitoare și, desigur, undeva în ele e ascunsă o taină...

Asta e ceea ce le face atrăgătoare pentru mine - promisiunea tacită a unei taine. Eu aș fi o excelentă păzitoare de taine...

Dacă ar putea lucrurile să vorbească, ne-ar spune, dar ar fi prea ușor, prea simplu, și nici n-ar fi fost așa prețuite - le-ai strâns cu ușa, ai scos taina și la gunoi.

De cele mai multe ori tot noi atribuim acestor lucruri o poveste, atunci când îl studiem cu privirea; o zgârietură, o pată, un detaliu lipsă și, gata, mintea a completat, a născocit, a adăugat, iar povestea începe și se tot desfășoară, se perindă, se împletește cu lucrul, cu amintirile proprii, gândurile și ideile circulă încolo-încoace și creează o aură și acea taină, atât de mult râvnită.

Giants

***

Unde trăiesc uriașii? Într-o pădure cu copaci mari și plini de mușchi, verzi și cu ramuri imense, care nu au mai văzut vreodată topor sau beschie. Și nici n-o să vadă. Într-un semiîntuneric și o liniște din aceea, unde nici pasărea nu scoate triluri.

...Aștept în desiș. Urmăresc toată mișcarea, nu dorm, nu mănânc, am înțepenit, aproape am devenit un copac și eu. Cred că am înlemnit...

...Aștept să adoarmă uriașii, să mă strecor să le fur puterea. Dar ei sunt tot treji și treji. Voi deveni copac pe adevăratelea; oare aceștia din jur au fost oameni ca mine? Când au ajuns să vadă uriașii adormiți, și-au dat seama că nu mai pot face nici o mișcare, sunt înlemniți de tot; și se clatină pădurea, se mărește; mai ajunge cineva acum la uriași?...

Perspectives

***

Aici se ascunde creionul verde viridian. El a început procesul și a fost forța creatoare...

...Se văd perspective, acolo în zare, poate născocite, poate reale; e frumos, azuriu, verzui, raze de soare. Dar în umbră este frică: cum să ieși în lumina asta arzătoare, în culoarea galbenului soarelui, precis te arzi și te topești, încât dispari mai repede decât clipa. În umbră e mai sigur, e răcoare, nu-i grabă și nici ochi, nici dinți... În umbră e destul să fii singur, în lumină e nevoie să fii cu mai mulți...

The first pencil

***

Parcă m-am înglodat cu creioanele astea - ...„amestec lut cu paie, cine știe poate fac niște lampaci”... Iar mă rod pe dinăuntru cu  faptul că nu născocesc ceva al meu, repet tehnica cuiva, nu-mi dezvolt creativitatea proprie. 

Dar, interesant, fiecare desen îl încep cu altă nuanță. Iată acesta l-am început cu creionul ocru. Cel din postarea trecută - cu creionul azuriu. Următoarele le-am făcut cu verde sevă și verde viridian. Am învățat un lucru nou - nuanța primului creion, cu care începi desenul, este emoția predominantă. Și nu doar emoția, ci cum zic psihologii, inconștientul desenului. Ceea ce se simte, dar nu se vede. Și cel ce conduce, dar nu este pe tron.

Totuși, mă distrez, le fac cu plăcere și mă relaxează.

Beach

***

...Mi s-au lipit creioanele de mână. până nu le rod de tot, nu mă lasă. E ceva maniacal în asta. Cu ele hașurezi linie după linie ca într-o transă. În vopsirea tulpinii copacilor folosesc cinci, șase nuanțe...

...E plină vară și cu toții ne gândim la mare. Alții chiar se duc și se vor duce. Alții chiar vor și vor mai vrea. Anul acesta privesc marea doar în imagini și fotografii, doar o desenez...

...Chinui hârtia și stiloul - nu iese nici o frază ca lumea... E cald...

What would it be like to live by the sea?

***

Cum ar fi să trăiești lângă mare? E romantic. Mi se asociază cu așteptarea. Și chiar cu leagănul din desen. Se leagănă marea, se leagănă valurile, se leagănă bărcile. Și cu somnul. Ca să adormi trebuie să te legeni, în realitate sau cu gândul. Marea ancestrală - din ea a ieșit totul, adică din apă. Promite liniștea și tihna veșnică. Și siguranță, la fel ca în burta mamei. Să mă citească vreun psiholog, va zice că regresez...

Pe mulți am auzit că visează la asta. Și atât. Doar nu locuiesc mai mulți oameni lângă mare, decât în alte locuri. Sau nu la toți visele se împlinesc?

Și iarăși un desenuț cu creioane, și vor mai fi. Mai așteptați și urmăriți.

"Sharpened under the sketch"

***

„Ascuțit pentru un sketch...” a fost denumirea Extrim-sketching-ului de anul acesta la Kalachevaschool. Și ca instrument au fost creioanele colorate, iar Anna Egida ca profesoară. Și tot mi-a plăcut - a fost în stilul ei deosebit, lejer, optimist și radios. Are ea un dar de a inspira și motiva omul, parcă într-o joacă, de parcă a desena este la fel cu a sări într-un picior peste șotron.

Și am lăsat puțin acuarela și desenez cu creioane. Sper că nu prea tare mă abat de la ea, căci îmi este mai aproape.

Sketch-ul de mai jos este lucrarea finală a cursului, restul care am făcut au fost de exercițiu. Mai postez ulterior și altele, făcute deja ca urmare a imboldului și ca să consolidez ceea ce am învățat.

Acorns also fall in summer...

***

Cad ghindele stejarilor. Sunt de un verde fix ca al creionului acryl. Și eu care credeam că așa culoare nu există în natură. 

Și ce verde frumos este, în combinare cu hârtia craft!

Și ce verde frumos este, când e atenuat cu azuriu!

Experimentez...

Just one color - for dirty work

***

Am cumpărat cândva un anumit număr de markere și mi-au dat cadou un creion acryl, verde, o culoare țipătoare, care de bună voie n-aș fi ales-o niciodată. Dar vorba ceea - „Calul de dar în gură nu se cată...”.

Acum îmi servește ca instrument, când vreau să desenez, chipurile, ceva rapid, ce-mi văd ochii, ceva verde. E instrumentul, de care nu-mi pare rău și pot să desenez fără să mă gândesc, dacă e bine sau rău, dacă se cheltuie sau dacă îl stric.

Și mai am un „bzic” - nu arunc hârtia, care a fost folosită pe o parte sau a fost scoasă la imprimantă greșit, tot timpul o pun deoparte, ca să folosesc și a doua parte.

Și astfel îmi iese un carnet închipuit pentru schițe și creion pentru munci murdare.

Dream places

***

Am terminat încă un carnet, de fapt două, cel în care desenez cu acuarele și celălalt cu markere. Și stau, parcă-s căzută din pod.

Mă uit prin ele și mă gândesc - atâta străduință, energie, timp și forțe și nu se va alege nimic din ele. Vor sta aruncate o vreme, pe urmă se vor umple de colb, se vor îngălbeni și păta, apoi se vor decolora, va mai cădea apă sau ploaie, sau alte lichide, va crește mucegai pe ici colo, șoarecii și alte vietăți vor roade din ele, se vor subția și deveni-vor pământ, din care va crește plante și copaci, pe care vor clădi case, orașe sau se va dizolva în apele oceanului.

...Mi se duce motivația de râpă... azi...