***
Desenul acesta mă duce cu gândul la singurătate. A fost o perioadă și cred că se mai prelungește, când prea puțin vreau să comunic cu oamenii, în primul rând cu părinții și rudele apropiate, surorile, verișori, apoi prieteni. Simt față de ei o dezamăgire cumplită și simt de parcă am dat, am oferit atât de mult din sufletul meu, încât a rămas pustiit și răvășit.
Fiica mea mi-a zis, că în așa caz voi rămâne singură. Mă gândesc la asta, dar încă nu pot să-mi dau seama, să mă sperii sau nu. Oricum, indiferent cum va fi, dar nu am puteri destule pentru comunicare. Nu cred că singurătatea mă sperie, deseori o caut, căci am nevoie de ea să-mi aranjez gândurile și să-mi dau seama ce e cu mine. Iar ca să nu fie prea dur, și cât n-ar fi de bizar, o găsesc când mă aflu în mulțime. Când stau pe loc, iar în jurul meu alți oameni se duc, vin în treburile lor, fără să mă observe. Aș putea numi că îmi place să observ oamenii. Îmi aleg câte unul și îl cercetez, îi compun o istorie, îi descriu ziua, presupun cine este, ce face, unde se duce. Îmi place și singurătatea, dacă se poate numi așa, când citesc o carte, când te plimbi prin parc, când stai în liniște.
Nu mă sperie singurătatea, în sensul, că nimeni nu e lângă mine. Mă sperie singurătatea, care doare, iar eu o simt atunci când mi se face o nedreptate și chiar dacă încerc să strig despre asta, mi se zice să tac, mi se arată că nu contează revolta mea, când se dovedește că nu ai însemnătate.
Iată care e singurătatea adevărată. În aceste clipe sufletul devine un pustiu imens, pădure de netrecut, ape până la orizont, întuneric absolut, liniște fără cântec de păsări și foșnet de vânt printre frunze.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu