***
Trompeta toamnei
Când vine toamna și nu numai că vine, ea te copleșește cu de toate, că nu mai știi ce să faci cu atâtea bunuri. Le-ai vrut, nu le-ai vrut, ce mai contează, fii bun și găsește loc pentru toate, bucură-te de toate, folosește-te și planifică să-ți ajungă până la primăvară. Și mai vezi ce s-a mai făcut cu acei boboci care i-ai tot păscut, câți mai sunt și dacă-s mari destul. Chiote pe dealuri, oamenii termină păpușoii de strâns, poama de cules, foarte bucuroși că nu i-a apucat ploaia în câmp, iar timpul a ținut cu ei, cum se mai zice, de parcă timpului îi pasă, ca și cum s-ar opri. Dar cred că se merită, să se oprească, că mare frumusețe e în jur, ce mai culori și ce abundență, s-ar putea de stat cu burta în sus, dacă n-ar zice țaca Veruța că, ia uite la dânsa, nu se vede capătul de atâta lucru, dar ea stă și se uită la soare.
În nas îmi persistă aroma de viță de vie, coaptă și plină de mana pământului, anume coarda cafenie cu fâșii de coajă desprinse - curios fiind că atunci când vrei s-o rupi, crezând că e ușor, ea lasă să crape doar coaja de de-asupra, descoperind un interior mlădios și mirositor. Și mai văd încă, în fața ochilor brotăceii verzi pe frunzele de vie, legănați în bătaia vântului, încremeniți, ca și cum ei nu sunt aici, iar eu incerc să-i fac să râdă. Ce-ar fi să reușesc, ar cădea de pe frunză? Și apoi liniuța ceea cafenie, ce desparte verdele cela, despre care eu cred că nu ar putea exista în natură, de albul ușor albăstriu de pe burtică, nu e minunată?...
Trompeta sună,
Veselie într-una,
Aur e toamna.
