Greeting on an autumn postcard

***

În fața unei cărți poștale de toamnă

    Am făcut o felicitare de toamnă, dar nu știu ce text să scriu. Am felicitat cu sosirea primăverii, cu Anul Nou și cu primii fulgi, cu sfârșitul anului școlar și începutul vacanței de vară. Dar în toamnă, cum zicem?  -  Felicitări cu pornirea sistemului de căldură, sau, Să vă stea liniștit vinul în butoaie, sau, Primul îngheț să vă aducă numai bucurii, ori, Frunzele galbene, cărămizii, roșcate să vă bucure ochii cât mai mult timp, nu le măturați, lăsați-le să vă aștearnă covor moale înaintea pașilor voștri, sau așa, Vântul rece împreună cu burnița să vă ofere șansa să petreceți seara în fața unui foc trosnit și cu o cănuță de ceai cald (de măceșe!), iar Ceața deasă și grea să vă facă să priviți în interiorul firii și să vă puneți gândurile și simțurile în ordine... Foarte interesant, cred că am să mai fac câteva cărți poștale, nu e o idee rea, să urezi, de exemplu, O toamnă frumoasă cu mult galben! - iată așa...

Ceai de măceșe

În liniștea de toamnă

Cere sufletul.

An scruffy pine

***

Un pin ciufulit

    Un pin italian în patru nuanțe, ce mai încolo-încoace, foarte uțor de desenat când ai paleta minimă. Ai grijă doar la texturi și la forme. Ei, și oleacă la umbre... Un desen făcut la repezeală, exact ca o înghițitură mare de apă, când îți este sete, căci îmi era sete de desen. Ce poetic, mai degrabă, aș zice altfel, dacă s-ar născoci ceva de genul unei programe pentru decriptări ale ștrihurilor de creioane, în coroana pinului s-ar găsi, la sigur, gândurile celea ale mele, bătându-se cu emoțiile, ce dau năvală și n-au știut nimic mai bun de a ieși în felul acesta.

    Lungită pe pat îmi zic, de ce nu mă ridic să scrijelesc ceva? Tot eu îmi răspund, că nu vreau să desenez - "nu vreau", iar tot eu - "nu te cred!". Tocmai mă mănâncă capul de atâta frământare de gânduri și tot n-ajută. Nu știu ce să mai fac cu mine. Mă duc să mai caut imagini cu pini flocoși...

The event on October 6

***

Evenimentul din 6 octombrie 

    Eu nu sunt astronom, dar cerul mă fascinează. Dimineața mă scol și dau perdeaua la o parte, arunc o privire în sus să văd cerul și luna.  Apoi nuanța cerului e diferită, de la o zi la alta, și nu numai nuanța, dar și starea ei, luna nu se vede tot timpul. Ce mai scriu și eu acum, de parcă am făcut o mare observare. Așa se întâmplă, când n-ai ce scrie. Am vrut să fac o introducere interesantă, pentru faptul că am avut șansa, făcând aproape nimic, doar ferind o perdea, să văd alături de lună o stea neobișnuită, în general nu vezi prea des luna în bolta cerului și o stea luminoasă, precum luceafărul, alături de ea.

    Îndată am priceput că e un eveniment astronomic și fuga la citit în internet, și da, era Jupiter (internetul zice ca Jupiter era cu cei patru sateliti ai lui), foarte strălucitor.

În zori de zi

Jupiter în trecere:

- Te pupăm, Luna!

Trumpet of Autumn

***

Trompeta toamnei

    Când vine toamna și nu numai că vine, ea te copleșește cu de toate, că nu mai știi ce să faci cu atâtea bunuri. Le-ai vrut, nu le-ai vrut, ce mai contează, fii bun și găsește loc pentru toate, bucură-te de toate, folosește-te și planifică să-ți ajungă până la primăvară. Și mai vezi ce s-a mai făcut cu acei boboci care i-ai tot păscut, câți mai sunt și dacă-s mari destul. Chiote pe dealuri, oamenii termină păpușoii de strâns, poama de cules, foarte bucuroși că nu i-a apucat ploaia în câmp, iar timpul a ținut cu ei, cum se mai zice, de parcă timpului îi pasă, ca și cum s-ar opri. Dar cred că se merită, să se oprească, că mare frumusețe e în jur, ce mai culori și ce abundență, s-ar putea de stat cu burta în sus, dacă n-ar zice țaca Veruța că, ia uite la dânsa, nu se vede capătul de atâta lucru, dar ea stă și se uită la soare.

    În nas îmi persistă aroma de viță de vie, coaptă și plină de mana pământului, anume coarda cafenie cu fâșii de coajă desprinse - curios fiind că atunci când vrei s-o rupi, crezând că e ușor, ea lasă să crape doar coaja de de-asupra, descoperind un interior mlădios și mirositor. Și mai văd încă, în fața ochilor brotăceii verzi pe frunzele de vie, legănați în bătaia vântului, încremeniți, ca și cum ei nu sunt aici, iar eu incerc să-i fac să râdă. Ce-ar fi să reușesc, ar cădea de pe frunză? Și apoi liniuța ceea cafenie, ce desparte verdele cela, despre care eu cred că nu ar putea exista în natură, de albul  ușor albăstriu de pe burtică, nu e minunată?...

Trompeta sună,

Veselie într-una,

Aur e toamna.

Odette

***

Odette

    În sfârșit am desenat acest obiect franțuzesc. Credeam că se află pe undeva prin zona Montmartre, dar nu, e chiar alături de Notre Dame. Nici nu mai știu în câte forme a fost desenat, e unul dintre cliche-urile Parisului, reprezentat în modurile cele mai diferite.

    Când e ușor de desenat nu mai este așa de interesant, nu mai am de înlăturat acea barieră interioară, acel critic interior este indiferent, învins și nu mă mai provoacă de-acum. Văd în acest obiect de arhitectură un fel de stagnare în manifestarea mea artistică, ca și cum aș avea un vid de idei și trebuie umplut cu ceva iar cel mai ușor este să-l umpli cu ceva superpopular și superficial. 

    Și apoi mai este și venirea toamnei cu tristețile ei. Lăsați-mă să mă plâng nițel și să mornăi, că nici asta nu e bine, nici aceea nu e bine, totul e gri, nici o culoare nu se întrevede.