***
Amsterdam
Ce rochie frumoasă am!
Și mă plimb pe plajă, și câinele meu negru se învârtește, aleargă în apă și iese înapoi, lătrând la păsări. Simt rochia ca pe propria piele, căci vântul mi-o strânge pe corp cu putere, părul e desfăcut demult și mi-l flutură în toate părțile.
Aerul acesta e deosebit! Ce idee minunată am avut să venim aici. E o altfel de lume. E ceva magic, ca și cum pe locul acesta se întretaie cărările timpului și se întâlnesc vieți de cândva și de cele viitoare, oprindu-se în loc și schimbând vorbe și priviri. Și nisipul, anume el trebuie să fie în asemenea loc, merg, iar picioarele se scufundă și cu un efort abia simțit pășesc mai departe. Aș vrea să rămân aici, să nu mă întorc. Aș vrea să intru în apă, să mă bălăcesc puțin sau mai mult, dar nu se poate. Am lăsat departe pe cei doi însoțitori ai mei, îi privesc din când în când și văd discuția lor fierbinte și mă gândesc că vorbesc despre mine. Căci sunt frumoasă și le plac atât de mult!
Aseară iarăși am petrecut, explorându-ne corpurile, e un fel de ritual al nostru, ne simțim extraordinar cuprinși cu mâinile și picioarele. Un fel de cercetare cu suprafețele corpului, cu vârfurile degetelor, cu buzele și privirea.
Oare și ei simt ceea ce simt eu? Ce gânduri au? Când va veni vremea să ne putem vedea gândurile?
Nu știu ce m-a făcut să le zic să vedem Marea de Nord. Ceva m-a împins din străfunduri, ceva tainic în acest nume, un fel de chemare străveche. Au vrut să-mi facă plăcere, dar nu vor să participe și ei. Încerc să mai rămân aici, în dimensiunea aceasta și de fiecare dată, când îi zăresc cu coada ochiului, văd și îngrijorarea, care se silește să pătrundă și ea aici, vreau să mai stau fără ea, prea mult mă presează cu alegerea. Ce să fac? Pe cine să aleg?...
Totuși, ce rochie frumoasă am - din dantelă belgiană fină în culoarea perlei, pantofi cu șireturi și mărgele, și umbrelă...
Și mă simt atât de bine cu amândoi, chiar trebuie să aleg? Le voi zice că nu pot să mă decid și că e mai bine toți împreună, poate le voi zice mâine,... sau poimâine...
Ah, să-mi ud măcar picioarele! Am scos minunații mei pantofi din piele roșie cu cheutori aurii, i-am legat unul de altul și i-am așezat pe mână. Apa nu e rece și e o plăcere să fii mângâiat de ea, vine și se duce. Respir des, când văd că se îndepărtează valul și un moment încetez, chiar înainte ca să-mi cuprindă picioarele, apoi scot brusc pe nas aerul sărat cu putere și iarăși, și iarăși. Zgomotul mării mă leagănă, mă amețește, mă vrăjește. Nu pot să desprind ochii de la apa mișcătoare.
...cred că am o pată pe rochia mea minunată, trebue s-o spăl!... câinele latră tot mai tare și apa mă cuprinde... totuși, ce rochie am găsit, brodată de mâini de vrăjitoare, cu guleraș fin în jurul gâtului meu subțire, cu manșete butonate, aranjate la cele mai fine încheieturi...
...iar ei au plecat împreună...
