Soubriquet

***

Porecla

    Tăiam zămosul în felii și admiram culoarea atrăgătoare a miezului, un fel de portocaliu intens, umed și mustos, altfel nu putea să fie, decât foarte dulce și aromat. Am scos semințele cu o lingură și mi-am pregătit o farfurie albă cu margine reliefată să-mi pun feliile în ea.  Știam  că-l voi înghiți  pe tot dintr-o răsuflare, făcându-mi obraji morcovii, pe alocuri, ca obrajii fetelor care se dau cu autobronzant. Și totuși nu mă grăbeam, pentru că am îngăduit un pic să privesc duetul de culori verde-portocaliu, eu, într-un fel sunt specialist deja, știu sigur, că uitându-ne la o felie de zămos, putem vedea o mulțime de culori. Eu însă le admiram pe acestea două.

    Mi-am luat farfuria pe pat și creioanele cu carnetul și era imperativ să le trec pe foaie. Apoi liniștită m-am îndopat cu un zămos întreg și nu l-am împărțit cu nimeni, norocul meu că lui O. nu-i place. Dar, istoria nu se termină aici, pentru că am desenat câteva felii și mă gândesc să scriu ceva alături și nu știam ce. Zic, hai să-mi fac jocul meu preferat, îl întreb pe O. trei cuvinte, care-i vin în minte, când se uită la desen. El, ca de obicei, zice să-l las în pace; eu, ca de obicei, mă pun pe capul lui, hai, hai, spune. Până la urmă îmi zice, ce să-ți spun, e foarte simplu - porecla lui tata era Ghiță Zămos, atât,.. Dumnezeu să-l odihnească în pace...

I look through rose-colored glasses

***

Privesc prin ochelari cu sticle trandafirii

Am revenit la schița aceasta de vreo cinci ori și tot îmi pare că ceva nu ajunge, sau e prea mult, ...desigur că e prea mult roz. Îmi zic, scoate odată ochelarii ceea de pe nas! Chiar și cerul nu mai e albastru, am decis să fac o notiță, că acolo există un cer albastru.

Și totuși e primăvară, rozul persistă, o enormitate de flori și toate în această culoare. 

An hour with Picasso

***

O oră cu Picasso

    Văd un magazin cu de toate pentru desenat, am intrat și am observat și un anunț - oră de desen, azi, toată ziua. Mă decid imediat, mă înregistrez, plătesc și vin la ora dată. În fundul magazinului găsesc o scară abruptă, ce urcă la mansardă, un cabinet mic plin de soare și multă căldură, aproape fără aer, dar nicidecum nu mă oprește faptul. O doamnă foarte drăguță mi-a explicat  puțin starea lucrurilor și a zis să aleg ce vreau să desenez. Eu am ales să reproduc o pictură de-a lui Picasso, Acrobatul și băiatul arlechin. Bineînțeles, am fost atrasă de mult albastru, roșu și niște nuanțe complicate bej-galben-ocru nisipos. Și m-am apucat - ea mi-a schițat un pic cu creionul liniile de bază și eu am continuat, apoi am trecut la creioane colorate. În fine, a fost tare fain. Să fi planificat și n-ar fi ieșit așa de bine.

    Ce am învățat:

    Să trasez niște linii generale, ușoare, care să servească ca axe pentru erou sau eroii principali ai desenului și ca contururi generale ale obiectelor.

    Când începem să lucrăm cu culori - alegem culorile planificate, iar pentru fiecare culoare mai alegem și celelalte nuanțe, câte avem. De ex., am ales să fac haine roșii - iau creionul roșu plus cât mai multe nuanțe de roșu. 

    E preferabil de pus un timp limită și să-l respecți.

The bottom of the ocean

***

Fundul mării

    Mai albastru decât umbrele albastre este fundul mării și oceanului. O dorință nestăvilită de a amesteca toate nuanțele de albastru, găsite în paharele de pe masa de lucru, m-a prins ca între mreje. Nu erau de găsit niciun gram de putere și nici o cale de scăpare din capcana, aranjată și uneltită cu viclenie de către un dușman interior. Trebuia să găsesc un subiect potrivit. Și l-am găsit.

    Acum sunt liniștită, am ieșit curată din vicleșuguri „umbroase”, exact ca revenirea la suprafață din fundurile mărilor și oceanelor.

It's good to reflect sometimes...

***

E bine să reflectezi uneori...

...dacă ai cu ce... ar zice O.

Dar, ce să mai vorbim, facem și noi ce putem.

I see blue walls

***

Văd pereți albaștri...

    Văd pereți albaștri.. și un copac de rodiu, tânăr, subțirel și foarte verde. Muguri de floare, încă închiși, se văd pe ici, pe colo. Și o lumină caldă se strecoară, se prelinge peste varul sinilit al pereților. Iar eu sunt foarte serioasă, cu fața ca sculptată, simt că nici un mușchi nu se mișcă. Însă priveliștea pereților albaștri și copacul de rodiu, descoperite acolo unde nu mă așteptam, mi-au trezit mirarea. Și încă sunt întâmpinată cu bunăvoință și întrebată - de ce nu zâmbești? Da, într-adevăr, de ce nu zâmbesc - împietresc și nici nu observ.

    Atunci să zâmbesc dar : întind colțurile buzelor intenționat, îmi amintesc încă mișcarea, da, s-o repet iar, mai larg, ca să se miște și ochii, să văd dacă se schimbă lumina din jur -  da, se schimbă. Bun, pentru dimineață îmi voi face un memo cu alarmă :„Zâmbește, fa!”

This year's daffodils

***

Toată lumea desenează narciși

    Și eu am zis - să nu rămân în urmă de toată lumea. Și-așa nu prea țin pasul. Măcar cu narcișii să fiu laolaltă. Dar nu am vrut să complic lucrurile, am făcut colaborare doar cu câteva nuanțe de albastru, un început de phtalo, apoi atingeri cu ultramarin și umbre cu indigo. N-am uitat de bețișorul cu cerneală, care m-a ajutat să scot la iveală puterea lor interioară.

One day I was a child

***

O zi am fost copil

    Transformarea magică s-a întâmplat chiar pe aleea, care ducea spre intrarea cu multe diviziuni, iar privirea mi s-a lipit de o fetiță îmbrăcată într-o rochiță verde smarald cu trenă strălucitoare, ținută de mânuțe de doi bărbați serioși și extrem de maturi, trena însă făcea așa - fâș-fâș, fâș-fâș, pe asfaltul umed.

    M-am distrat enorm, în ciuda frigului umed și pătrunzător. Era aglomerație și numărul adulților prevala cu mult pe cel al copiilor. Pot să afirm cu încredere, că o zi am fost copil. Dar ziceam, ce bine că acum, căci dacă să fi fost, chiar când eram copil, avea să fie jale mare. Sunt și acum o tipă care, uitându-se la lucruri frumoase, vrea să le aibă pe toate, un fel de lăcomie ar zice careva, dar nu sunt de acord, sunt sigură că e altceva. M-ar fi scos leșinată de vreo câteva ori, cu fundul roșu de palme și lacrimi cu strigăte, ca din gură de șarpe - recunosc, am fost un copil dificil. Mai recunosc - am rămas același copil dificil, dar am început a colabora, e mai ușor pentru toată lumea.

A Bucharest window with magnolia

***

O fereastră bucureșteană cu magnolie

    Mă reîntorc la creionul meu albastru, am observat că se repetă scenariul de primăvara trecută si cea mai trecută. E mai puternic decât mine, mă fascinează și desenez cu el în martie. Îmi era dor de cer albastru, cred că asta e cauza. După atâta cer nourat voiam unul limpede, adânc și strălucitor, exact ca o speranță. Tare demult nu m-am gândit la acest sentiment, mă gândeam ca la ceva ușuratic. Credeam că e bine să fiu realistică și obiectivă, maximal posibil, și să nu mă las în voia sentimentului acesta efemer. Cineva mi-a atras atenția, mi-a zis să nu-mi pierd speranța, iar eu am pufnit în râs, simțindu-mă cel mai matur om, care e foarte rațional și din toate puterile ține totul sub control. Am un fel de îndoială, e prea tentant să te lași în voia lui și în același timp nu prea îl înțeleg, dar îmi va permite să mă relaxez un pic și să mai scad din presiunea, care mi-o creez eu singură.

Nervi de pui trântit (phraseological expression - I can't find the translation)

***

Nervi de pui trântit

    Când cineva mic își arăta furia, cei mai mari din jurul lui îi ziceau în zeflemea - Ia te uită, nervi de pui trântit... Și mie mi-au spus. Nu-mi plăcea deloc, mă înfuria și mai tare. Aș vrea să scriu ceva amuzant, dar nu pot. În acele clipe mă simțeam cel mai neînsemnat om de fața pământului.

    Povesteam odată câte ceva, ce mă înfuria la culme, dar una dintre persoane mi-a zis că sunt amuzantă. Atunci mi-am dat seama, că toată povestea mea n-are nici o însemnătate, doar distrează pe cei din jur, iar durerea și chiar eu suntem la fel de mărunți, ca un pui mic care se rătăcește printre alții, exact la fel ca el. Și iată acel moment când într-o gloată de pui, absolut identici, cu aceeași nervi trântiți, pogoară peste tine imensa, atotcuprinzătoarea singurătate, iar durerea se instalează pe multă vreme în suflet, ca o moștenire, și plusul, care l-am găsit acum, la această vârstă, este că, m-am pricopsit cu ceva ce e doar al meu, care nu mi-l va lua nimeni și niciodată. Așa e, când vrei să ai ceva, ca la nimeni.

Inspirată de fotografia @JocAPhotography

The reflection of the castle

***

Oglinda castelului

    Am lucrat pentru a obține această reflecție, nu a fost simplu să alegi  nuanțele, alegeam una și vedeam încă trei, alegeam trei și mai observam încă cinci, „sărmana de mine”. Încă aș fi putut continua tot așa, dar m-am plictisit.

    M-am inspirat de pe o fotografie făcută de Philip Jackson, iar el zice că se numește castelul Beaumaris, Wales.

Let's welcome spring beautifully

***

Să întâmpinăm primăvara frumos

Așa e tradiția, frumoasă. Se dau mărțișoare făcute manual și toți se bucură că a trecut iarna și vom avea mai mult soare. 

A lighthouse in warm colors

***

Un far înfășurat în culori calde

    Aș putea să mă scald în razele acestui soare în apus. Anume lumina înseamnă cel mai mult, o lumină moale liniștită, acompaniată de aerul aromat de seară, plin de miresmele ierbii, coaptă în timpul zilei.

Let's talk about the weather

***

Să mai vorbim despre vremea de afară

    Toată ziua vântoaica a zguduit clădirea și nu se mulțumea cu rafalele de aer, dar mai adăuga și nori plini de ploaie, gheață și crengi rupte din capurile copacilor. Era ca turbată, revenea, iar și iar, rostogolindu-se îndrăcită de niște patimi, parcă scoase din fundului iadului, cel mai iad posibil. Iar eu toată ziua am ținut fața absolut impasibilă, cu un efort enorm, antrenându-mă într-un exercițiu epuizant. Am zis că nu mă mai las aburită prin propria incapabilitate de a-mi controla emoțiile. Nu mai dau nimic, nu arunc nici un gram de emoție în jur, în speranța să fiu crezută, acceptată și iubită.

    Nu cred să fie vreun om pe lumea asta, care n-a zis vreodată acest jurământ. Pentru o zi îmi dau voie să fac asta, cred că am reușit, m-am gândit eu, văzând buzata liniștindu-se și cele câteva raze de soare ieșite. Zic, mă pornesc și eu spre casă, ies afară, chiar și asfaltul era deja uscat. Nu e chiar așa de nemiloasă, a încetat când am nevoie să ies... aha! am fost prostită și exercițiul meu nu a funcționat, căci smintita era la pândă. N-am reușit să fac trei pași - a ridicat valul de aer sălbatic (de unde ies așa forțe!), împingând un strat de nouri drept în direcția mea, că m-a luat de pe picioare, ducându-mă unde voia ea. Nu și-a împrăștiat destul mânia, a păstrat cea mai bună parte pentru mine - un șuvoi de ploaie torențială, ce m-a udat complet în trei secunde, buzunare pline de boabe de gheață, pe care mi le-a aruncat în față și un braț de tunete și fulgere, să mă orbească. Dar culmea (a întrecut limitele sălbatica), a rupt cea mai mare creangă din cedrul cel mai frumos și mi-a aruncat-o chiar în fața mea - amenințare clară și de netăgăduit.

    Ea nu știe că prea puțin m-a afectat, aducându-mi echilibrul și, scoțându-mi din suflet propria înverșunare, a așternut-o în față și apoi a spulberat-o în mii de cioburi.

    Am mers spre casă vreo oră și jumătate, murată ca o găină, tremurând de frig, aproape impresionată și importantă să am în viața mea un astfel de moment „încurajator”.

    Ceva timp mai înainte vorbeam cu O., că nu mai am nicio nemulțumire față de timpul de afară, îl primesc așa cum este și nu scot nici un cuvințel de reproș. Și dacă să traducem vorbele vântoaicei, azvârlite spre mine, ar zice așa: - Și acum? Ce zici de vremea de afară? 

P.S. Nu am niciun desen mai dramatic, decât acesta...

Crazy about fish

***

 

Nebună după pește

 

    Am desenat-o pe Angelica, dar nu prea seamănă, capul pare mai turtit. Dar nu puteam să las subiectul cu peștele într-o parte. Cand cumpărăm pește luăm în calcul și pe ea, căci e nebună după pește. Dacă este pregătit, dacă este în frigider, dacă am adus pește proaspăt, Angelica nu știe altceva, decât să miaune într-una, până nu își ia partea ei. Avem aici o scenă dintr-o seară, când am pus peștele copt pe masă, iar ea s-a așezat pe scaun și aștepta să începem să mâncăm, cu o față foarte nemulțumită că sunt doar doi pești și se gândea că n-o să-i ajungă.

An architectural view

 ***

 

 O vedere arhitecturală

 

    O vedere arhitecturală, cred din Italia, dar nu știu exact. Îmi place îmbinarea culorilor calde ocru-umbra și cele azurii reci.

 

There are also bad headlights

 ***

 

Există și faruri proaste

 

... sau înșelătoare, un fel de iluzie plutitoare, cu capul pierdut.

A glimmer of hope

***

 

O licărire de speranță

    O casă cu mai multe hambare în jurul ei se sprijinea de marginea pădurii într-o liniște de sfârșit de toamnă. Ziua scurtă, scăpată din înțepenirea nopții lungi și cețoase, se ițea de peste acoperișuri, iar un prăpădit de pui se credea liber, umblând prin fața ușii. Celelalte găini încă moțăiau, chiar dacă demult ar fi trebuit să facă gălăgie. Erau cam muiate de roua abundentă și copleșite de un fel de tristețe găinărească, ce nu mai văzuse această coștireață.

    Despre găini e clar, gramul lor de minte le-a transmis un impuls în câteva minute și tristețea s-a transformat într-un cotcodăcit asurzitor, cu o aranjare muzicală ideală, după părerea lor. Celelalte animale se foiau mai discret, dovedind un spirit mai inteligent, dar instinctul le șoptea că ceva nu e în regulă, simțeau praful suspect răspândit de luna plină de astă noapte. 

    Putem să mai descriem, dar călătorul, care observa tot peisajul acesta era înghețat și se credea în întregime posedat de lumina anxioasă a doamnei de argint proțăpită direct în bolta cerului noptatic. Mersese întruna cu urechea ascuțită la orice zgomot și acum privirea zilei îi mai strecura din liniștea ei în sufletul zbuciumat. A grăbit pasul, își închipuia niște oameni zâmbitori și calzi, o bucată de pâine și un pahar cu lapte, câteva vorbe bune și un colț cu o saltea într-unul din hambare...

An unexpected dedication

***

 

O dedicație neprevăzută

 

Am revenit la subiectul de bază - farele lumii. Când nu știu ce-i cu mine, desenez un far ca să-mi creez un punct de reper, că simt că încep să amețesc. Iată poftim și O. mi-a făcut o dedicație, omul n-are niciun gram de artistism în el, dar patru rânduri a putut să le scrie, ceea ce m-a făcut să cred că încă nu e totul pierdut. Și nu am îndrăznit să ascund asemenea cadou. Foarte drăguț....

Stai acasă, desenează

Toată ziua după amiază,

Faci expoziție cu desene

Și le vinzi pe malul Senei.

 

 

Something about feathers

***

 

Câte ceva despre pene...

    O păsărică mititică, nu știu ce nume are, are haine iernatice și crenguțe fără frunze în spate. Este ea iernatică, dar am desenat-o prin vară și a stat frumos în caiet până acum, când am găsit ce fon frumos să-i născocesc - bețișorul cela a rezolvat problema. Mă gândeam eu că e prea simplu să desenez o păsărică, da, culoarea m-a atras, penetul de pasăre mă impresionează, când găsesc vreo pană, o strâng de pe jos, încât am fiecare carte cu câte vreo pană în ea și cea mai frumoasă, pana cu zece nuanțe de verde, o țin în portofel, de noroc de fiecare zi, celelalte sunt raspunzătoare de altfel de norocuri.

    Și, cum mai ziceam, mania cu bețișorul m-a ajutat să-i fac pereche la facturica de pene.

Some results from the winter marathon at Kalashevaschool

 ***

 

Careva rezultate de la maratonul de iarnă la Kalachevaschool

 

    E o tradiție pentru Kalachevaschool maratonul de iarnă. Eu am reușit să mă așez în ultimele zile și credeam că voi face un efort neomenesc și voi reuși în două zile zece lecții. Asta era în mintea mea, realitatea, însă desigur, era alta. Vreau să menționez doar un lucru - acest fapt m-a făcut să-mi depășesc un nivel al meu. Am reușit să desenez, începând de la pata de culoare, nu am separat obiectele, am lucrat cu întreaga imagine odată. Am simțit o rază din acea libertate în desen, când la sfârșit ai impresia că ai făcut lucrarea prin două mișcări ale mâinii.

A house in the middle of winter

 ***

 

 O căsuță în mijlocul iernii

 

    Să mai concluzionăm o dată - suntem în plină iarnă. 

    Tot mai des observ fotografii cu căsuțe de la munte pe vestitele rețele. Unde ai putea să mai vezi întinderea albă a zăpezii, dacă trăiești în oraș? Și mai ales căsuțe din acelea vechi, cu acoperiș de stuf și pereți albaștri dați cu var. Și de îndată îmi amintesc de căsoaia mămucăi și de casa lui tâca. De câte ori îmi zic să le desenez, demult îmi stă gândul la asta; una cu ferestrele cafenii și stâlpi verzi și cu oale pe acoperiș, alta cu ferestre albastre și cu căciula-i de stuf (acum nu mai este cu stuf). Am visat-o pe mămuca, că plângea în hohote și cu multă durere, în viață n-am văzut-o niciodată plângând, părea deseori chiar dură. Și acum, amintindu-mi de case, mi-a mai revenit o amintire, despre cum ei cu nenea au mai avut o casă, care a ars, cine știe poate ea deplânge încă casa ceea. Dar sunt invenții de-ale mele, îmi găsesc niște explicații cât mai nereale, ca apoi să mai tot revin și să scotocesc, și iar, și iar; ea a plecat, mi mai este, cam pe vremea asta, era un ger cumplit, fie-i țărâna ușoară, dar mă gândeam cât de mare e ponderea emoțiilor trăite de strămoșii noștri asupra noastră?

We don't have snow all the time, but we have a good mood

 ***

 

Nu avem tot timpul zăpadă, dar o dispoziție bună este

 

    Urmăresc persoane pe instagram de prin țările mai dinspre nord. Îmi place să admir zăpada căzând. Noi avem, dar mai rar și pe un timp mai scurt. Îmi pare un pic rău, bine, dar împrumut fotografii cu iarnă și zăpadă și mai desenez.

    Azi e Crăciunul pe stil vechi. E foarte curios, că sărbătorim de două ori.

Crazy branches game

 ***

 

Bacul cu nisip sau nebunia crengilor

 

    Gata de iarnă. Pregătiți. Demult. Eu abia acum am conștientizat că iarna e aici, văzând bacul nou și plin cu nisip. E roșu și foarte vizibil pe fundalul cu crengi împrăștiate, dar nu asta m-a interesat, crengile mi-au reținut atenția și mi-au stârnit dorința să le redau jocul haotic pe foaie. Sunt în căutare de subiecte, care ar putea fi desenate cu bețișorul „magic”, iar liniile lor întinse, pentru a mai reține puțin frunzele deja uscate și înnegrite, mi se potrivesc de minune.