A story from my mind

***

Chiar îmi iese! Fără creion, direct cu linerul, apoi acuarele. Hahaha, am descoperit bicicleta și procesul de dezvoltare a unei aptitudini. Și, ca să vezi, să nu fi fost autoizolarea, nu știu dacă aș fi observat, și încă dacă aș fi înțeles. Undeva am citit că desenatul te ajută să te cunoști mai bine pe tine însuți. Da, acum sunt sigură, că este așa.

⥁⥁⥁

Să începem povestea...

Într-un sat undeva, cândva, o dată, trăia un moșneag. Trecuse un an, de când își îngropase nevasta, care poate de bătrânețe, poate de vreo boală, dar și-a luat drumul spre Domnul. Și, parcă, nu era așa de necăjit, dar de atunci nu se putea apuca de nimic să facă. Când s-a împlinit anul, a avut un vis, în care se făcea, că în grădina de la vale de casă avea fântână - cu colac din lemn, capac, ciutură și acoperiș cu cocoșei în vârf.

Parcă i-a luat somnul cu mâna, s-a sculat cu noaptea în cap, a găsit hârlețul și vreo două ajutoare prin măhală și s-a apucat de treabă. A trecut o săptămână și era fântâna săpată, încă două și era clădită, peste patru avea și acoperiș cu cocoșei și de toate celea...

(urmează)

Words, words, nonsense...

***

Ieri stăteam cu un ochi la telefon, iar cu altul la monitor. Cel de la telefon mi s-a lipit de o fotografie de pe pagina Arhitectura orașului Praga din fb, și, închipuie-ți, am luat linerul și am schițat simplu, lejer, fără vreo analiză, fără pregătire morală, fără creion. Apoi - apa și acuarelele și, iată, a ieșit un Sketch!

Ce îndrăzneală! Ce tupeu! Ce relaxare! Uau!

Oare progresez? Da, progresez. Numai să nu mă plictisesc, atunci când voi deveni îndrăzneață de-a binelea. Căci, cum spunea savantul, acolo unde nu e contradicție și conflict, nu este dezvoltare...

...fățărnicie, fală, emfază, minciuni...

A căzut „o perdea”, oare? Sau vreau să devin celebră și îmi alimentez orgoliul, închipuindu-mi că va ieși din mine acel Talent ascuns și voi face ceva Extraordinar și atunci toți vor zice „Ce Om, ce Talent, va dăinui o Veșnicie!”. 

Nu e cam mare Pretenția?...

Nu e nici un talent, e doar starea lucrurilor. Doar stau acasă, nu vreau să mă duc la lucru, treburile casei le fac în câteva ore, n-am unde mă duce, nu vreau să comunic, ce să fac, să-mi pun capăt? Desigur că nu. Iubirea de sine e mare și sunt încrezută că sunt prețioasă. Doar că a rămas o nimica toată - să-mi dovedesc asta, dar văd că aștept să mi-o spuie și alții.

Cine sunt eu, și veșnic am căzut în capcana Orgoliului nemăsurat. De când mă țin minte, chiar nici nu-mi verificam lucrările de control, având imensa încredere că e corect. Și de fiecare dată rămâneam dezamăgită și furioasă, pe mine, desigur. Și, desigur aveam greșeli! Și nici aceste texte mici nu le verific, veșnic găsesc greșeli după publicare, și editez, iar și iar.

Doamne, chiar am încrederea că sunt perfectă!!! Coșmar!

...

Desigur, că voi desena, cât va fi posibil, căci am tot ce-mi e necesar - și contradicție, și conflict, și orgoliu, și ambiție, și pe mine mă am. Da, sunt bună și perfectă! Super!

...

Iluzii???... Aiureli...

Another house...

***

Încă stau acasă. 

Încă nu s-a restabilit situația. 

Încă desenez. 

Încă e primăvară. 

Încă puțin. 

Încă mai aștept. 

Încă... Încă...

Green - seasonal color

***

Azi sunt cam abătută, vreau să mănânc într-una - am început cu câțiva cartofi, ceai cu ciocolată, prăjitură - două, înghețată cu zămos - prea multă, salată de legume, apă - din când în când, un piersic acru, și încă mă mai gândesc ce aș mai vrea. Mai am puțin și vor veni, pe rând, iritarea, plictiseala și deprimarea.

Îmi trece prin gând, că aș vrea să găsesc un film de aventură, cu jungle, cu cercetași, cu animale sălbatice, cu peripeții, de prin anii de la începutul secolului trecut...

...Sau, oare, să mă mai uit o dată la filmul „Mumia”?.. Cred că așa voi face.

Some reflections

***

Deseori, când am vreo furie sau alt amalgam de emoții dintr-astea malefice, mă zbucium o vreme. La un moment dat mi-amintesc de o frază citită, precum că, tu cel adevărat nu ești emoțiile tale. Apoi, te simți mai ușor, da, e adevărat, dar până apare altă întrebare: dar cine ești, dacă nu ești emoțiile tale, dacă nu ești corpul tău, dacă nu ești gândurile tale, dacă nu ești lucrurile tale, profesia ta, nu ești oamenii ce te înconjoară, apropiați sau mai puțin...? Încă n-am găsit răspuns. Nițel mă frustrează, căci îmi dau seama de fragilitate, de aparenta nonvaloare a individului, a omului, și îmi vine în gând cuvântul „trecător”.

Nu știu ce mă apucă uneori, zău...

Citesc „Eroul cu o mie de fețe” de Joseph Campbell, despre arhetipul eroului în miturile popoarelor și civilizațiilor. Nu mă pot lăuda că înțeleg chiar tot ce se scrie în ea, ar fi de dorit s-o citesc de mai multe ori, că trebuie să pătrunzi sensul celor scrise, și nu doar cu rațiunea, dar cumva mai adânc. Sunt interesată mult de simbolismul lucrurilor, evenimentelor și cartea e anume despre asta. 

Citind miturile despre facerea lumii, am avut senzația unei transe, de parcă aș fi atins în interiorul meu niște nivele foarte vechi și de natură fundamentală, de parcă aș fi fost eu în acel ocean imens și am luat parte la facerea pământului și omenirii. E cam aberant și miroase a grandomanie, dar extrem de plăcut, și, încă, conștientizând că sunt nimic din ceea ce mă înconjoară și ceea ce am în interior, am găsit ceva mai mult decât atât, cu mult mai mult, ce mă reprezintă și mă ajută să nu mă pierd, și nu e vorba de paiul celui ce se îneacă, departe de asta. E ceva esențial și substanțial, e o adevărată bogăție. Totul din ce credem a fi construit sinele, e un fir de nisip sau o picătură de apă și se poate destrăma în orice clipă, și atât de fragil și nu are nici un gram de importanță. Într-un anumit moment.

Și în acest moment, când simți cum lumea ta se împrăștie, se scurge, se fărâmițează, fir cu fir, picătură cu picătură, pixel cu pixel, când simți și trăiești asemeni unei frunze pe apă, asemeni unei figuri transparente, ești nevoit să cobori mai în străfunduri, ca să poți să începi să te clădești din nou, să găsești puteri și sensuri de alt fel. Puteri și sensuri pentru a te simți Plină.

Îmi dau seama că acest moment nu schimbă ceva cardinal în viața mea, și nici nu-mi oferă bagheta fermecată, însă am siguranța că este un izvor de unde îmi pot potoli setea cu ape tămăduitoare și regeneratoare.

One of my night dream (2)

***

Am găsit foaia, pe care erau schițate rapid cu creionul aceste două animale și mi-am amintit de ce am vrut să învăț să desenez. Pentru că am vrut să-mi arăt visele, care sunt deseori sursa de inspirație și izvor de idei. Nu pe toate, pe unele din ele. Și așa am apucat drumul ista.

De data asta am avut un vis, precum că dintr-o apă într-un subsol, sau ceva asemănător cu tunelele vechi de canalizare, a ieșit, năpustindu-se la mine, un crocodil. Parcă de speriat, nu tare m-am speriat, dar m-am ferit cu gândul ce să fac, căci următoarea dată mă va înșfăca. Și am luat de undeva (ca în vis) o halcă de carne și când a ieșit iarăși i-am aruncat-o în fălcile deschise. A coborît cu ea sub apă și peste un moment a ieșit de acolo transformat în balenă, făcând un salt a coborît iar în adâncuri.

Așa vise tot timpul îmi ocupă gândurile și-mi stârnesc curiozitatea pentru mistere și enigme. De parcă ar fi un joc de șarade și mă captivează enorm.

Mă gândesc la mieii sacrificați ca ofrandă, mă gândesc la șoldul tăiat și dat ostașului de fier, ca să-l scoată de sub pământ pe fiul cel mic, mă gandesc la zgârcenie și hapsânie, mă gândesc la jertfire și renunțare, mă mai gândesc la o nouă etapă și mă mai gândesc la integritate. 

De ce mă gandesc la toate acestea? Am citit în cartea „Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale” de Ivan Evseev, că și unul și altul simbolizează monștri marini primordiali, suporturi ale universului. Sunt simboluri ai regenerării și ambii sunt echivalentele Leviathanului, în gura căruia se pierd toți păcătoșii. 

Deci, au semnificații simbolice aproximativ identice. Dar, despre balenă avem o impresie pozitivă, iar despre crocodil - negativă.

Și mi-am făcut așa o concluzie, că am avut un vis despre o manifestare a dualității firii umane sau să zicem evenimente, stări, lucruri. Despre ambivalența care este prezentă în tot și peste tot. Binele și răul niciodată nu sunt separate, adică merg împreună, doar depinde din care parte te uiți sau în ce punct te afli în momentul dat. 

Is the pandemic over?

***

Am isprăvit-o cu pandemia sau încă nu?

Am obosiiit să stau în casă!!!
Vreau să oboseeesc afară!!!

Am desenat mult și i-am dat un șut de culori la pandemia asta. Mi-e greu să cred în ea. Pentru că am închipuirea că o pandemie e cu totul altfel, cam cum e în gravurile vechi, ce reprezintă ciuma sau holera. Adică, corpuri pe străzi, oameni mascați la tot colțul, ambulanțe peste tot. Și, măcar o cunoștință moartă. E groaznic ce scriu, știu. Dar bine că nu e așa cum îmi arată imaginația mea. Și, sper că, ieșim de-acum din situația asta. Cu toate că, am citit o prevenire a unui astrolog, că în toamnă s-ar putea repeta, căci se unesc iar niște planete într-un mod foarte malefic.

Am o dispoziție cam deprimantă, să am iertarea... Eu, fiind aceea, care îi place singurătatea și să stea într-un colț liniștit să meșterească ceva, de data asta n-am înțeles momentul și nici n-am apreciat favorul sorții.

When I walk ...

***

Încep, zic, un desen mic (de ex. 25mm x 20mm) - un acoperiș, o fereastră, un hogeac și câțiva copaci. Zic, hai să-l fac repede. Și de fiecare dată nu iese repede și de ce? Pentru că e o adevărată aventură, te captivează și te mână tot înainte, încă și încă, și până nu pui un efort volitiv, că gata ajunge, nu e chip de oprit.

Pui o culoare caldă, una rece, palide și mai puțin palide, dar să mai adaug una sau două mai închise, dar, stai, că s-a uscat și, după cum se vede, mai trebuie o nuanță de umbră. Și tot așa la fiecare obiect. Bine că am zis că fac un desen mic, ce mă făceam dacă era mare? Nu mă mai opream niciodată.

Am citit undeva, că lui Repin, pictor rus, îi era interzis să intre în Sala Tretiakov, căci își retușa la  nesfârșit lucrările. Avea un chin omul - perfecționismul, bată-l boala.

A passionate landscape

***

Dacă vine furtuna, nu rămâne nimic - toți macii vor fi scuturați. Ce flori firave și cât de frumoase! N-am stat într-un lan cu maci roșii, oare chiar adormi și nu te mai trezești?

Cărțile savante spun că macul e floarea pasiunii și prin felul ei simbolic e legată de cer, sau mai bine zis, de ploaie. Când te cuprinde jarul patimilor și ești ca turmentat, ești mai aproape de moarte decât de viață. Iar în momentul conștientizării, dacă ai norocul să vină, ridici ochii la cer și te rogi de ploaie să stingă flacăra care te-a cuprins în întregime.

Așa e omul. Macul, însă, e doar o floare frumoasă și firavă...

...Cerul l-am făcut cu creioane colorate, n-am uitat de data aceasta...

Parisian bears

***

Am găsit fotografiile la un twitter-friend (nu am memorat numele), dar înainte de Anul Nou, când în Paris aveau loc grevele Gillets Jaune și erau închise liniile de metrou. M-au impresionat. Admir creativitatea și implicarea socială ale francezilor. Aș dori să învăț câte ceva de la ei - curaj, demnitate, creativitate, tact.

Acum, în plină pandemie, acești urși pare că au înlocuit oamenii.

Concentration

***

După cum am zis, să mai fac peisaje cu markere și creioane colorate. Am ales o referință, și cu concentrare maximă m-am apucat de lucru. În vreo oră jumate am terminat-o. Sunt mulțumită. Din când în când o ridic și mă uit la ea, admir peisajul și nuanțele de verde. Hop! ah, am uitat că cerul trebuia sa fie cu creioane colorate... Concentrația a fost maximă!