Cărţile mele cu bijuterii...

***

Am făcut semne de carte. Simplu. Am luat aţă şi am făcut. Nu pentru că chiar aş avea nevoie, căci atunci când citesc o carte, nu mi s-a întâmplat încă să pierd pagina. Dar pentru că vreau, ca ceea ce-mi place, să-mi placă încă mai tare. Şi mi-a trecut prin gând metafora, precum semnele ar fi bijuteria cărţii, sau călăuza cuvintelor, sau să zicem sprijinul cititorului.

Ce faci atunci când citind, trăieşti emoţii de bucurie - îţi pui semnul de carte pe cap şi sari în sus; sau când ţi-e groază când citeşti - îl strângi cu dinţii, sau îl striveşti cu degetele. Şi când cartea s-a terminat, ca să te alini, mai netezeşti oleacă semnul acesta de carte. Îl mai miroşi, căci în el se întipăreşte atmosfera cărţii.

Toate cărţile trebuie să aibă un semn de carte! Cât de mic n-ar fi, nu e împlinită, nu e primită în societatea cărţilor, dacă nu-l are. Sigur că există Societatea Cărţilor cu Semn de Carte... poate...

Nu e chiar aşa de grav - dacă nu e unul frumos, e bun şi un bilet de troleibuz mozolit şi făcut trubuşoară.

Pe scurt - un lucru extrem de necesar acest semn pentru carte!