***
Toamna hoinară
-
Un fel de „zen”
Ies din tren, mă uit, stă pe bancă, se uită cum merg trenurile, ca un copil. Precis că și-a mai adus aminte ceva. Mă așez lângă ea și o întreb foarte serios, de parcă i-aș cere socoteală, dacă și-a făcut toate treburile pe lângă casă. A tresărit și văd cum e gata să înfrunte dușmanul, iar eu mă prăpădesc de râs, apoi o întreb - să mă așez iar lângă tine să văd ce vezi tu?
„...când eram mică, cam pe la șapte ani cred, am mers cu trenul prima dată. Era tot toamnă și senin, și frunze îngălbenite. Aveam pe mine un fel de paltonaș cu glugă și fermoar, iar în mână o păpușă cu rochiță din mătase verde și o chema Sonia. Când am fost s-o cumpărăm, mai avea de-asupra rochiei un fel de vestă fără mâneci din gherghef alb. Anume vesta a fost ceea, ce m-a făcut s-o aleg și ghinionul e că, mergând spre casă, am pierdut această vestuță. Cum s-a întâmplat asta, a rămas o enigmă pe vecie, ... o tristețe de copil... de ce memoria îmi scoate de-asupra din când în când ziua aceea?...
Îmi place la nebunie, cum merg trenurile, și din interior și din afară. Unii zic că poți să te uiți la nesfârșit la o apă curgătoare, eu, însă, pot să mă uit la nesfârșit la mișcarea du-te vino a acestor mașini... e ca..., cum se zice acum, este un cuvânt, care veșnic nu-l găsesc pe limbă... cu „d” pare că se-ncepe... A! Meditație!..”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu