***
Senzații „tari”
Mi s-a trezit pofta să citesc vreun detectiv - o poftă grozavă să simt pericolul și acea frică de inevitabil, apoi să simt răzbunarea dulce și, în sfârșit, dreptatea învingătoare. Mi-am amintit, că scrisesem o listă de cărți, preferabile de citit, pentru când se ivește timpul și am ales autorul norvegian Jo Nesbo și cartea Pentagrama. Am citit-o dintr-o răsuflare, dar mi-a părut prea ușurică, nu mi-a atins corzile celea dornice de senzații acute și am mai căutat una - Omul de zăpadă.
După asta e altă treabă - fundul îmi tremură, anxietatea și-a ridicat capul și se leagănă în disperare, îngrijorarea își ține dinții să nu clănțăne. Îmi lipsesc, probabil, senzații de-astea, sau ce naiba?
Am o vecină, care seamănă cu un maniac (dar probabil greșesc, un maniac n-ar face atâta gălăgie). Când îi trebuie ceva, vine și bate la ușă foarte insistent, dacă nu răspund se duce și bate la ferestre, dacă tot nu răspund, începe a striga, că aude toată strada. Mă înfurie într-atât, că mă face să-mi închipui cum ies și o apuc de plete și o las fără de ele, apoi îi dau o bleandă, să ajungă până la ușa ei. Imaginația merge și mai departe, se întoarce în odaie și pune mâna pe bâta de beisbol...
Desigur, că nu voi face toate acestea, ce să fac, însă, cu tot amalgamul de emoții, le trăiesc și eu civilizat, știu că n-am să mă apuc acum să-i crăp capul, Doamne iartă-mă!, mai citesc și eu niște detective, Jo Nesbo are destule... și, de ce să n-o mai desenez pe Angelica?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu