***
Toamna hoinară
-
Amintiri încurcate
Fâșia de drum spre casă
cotea brusc și așternea în fața ochilor un fel de lagună, în
care stăteau adunate câteva porți, asemeni unor corăbii de
pirați, ascunse de privirile autorităților. Una din ele era poarta
noastră. Casa din dreapta era rar vizitată; stăpânii cei bătrâni,
fiind de o bunătate rară, au plecat la ceruri, unul după altul, de
parcă s-au înțeles să nu se despartă pentru prea mult timp. Au
avut un fecior, care era cam țâfnos, cam înfumurat, cum se zice pe
la țară, cam alintat. Avea multe lucruri cu care se putea lăuda,
căci părinții lui îl iubeau nespus. Dar, după cum se vede,
iubirea, cu cât e mai curată și atotcuprinzătoare, are un efect
bizar și mai mult întunecat, probabil demonstrând un fel de
echilibru al existenței – un preafrumos are în față un
preaurât. Căci de când e lumea se știe că ce se obține ușor și
în exces, nu se prețuiește.
Nu e nimic nou în frazele
mele, dar bunică-mea avea un fel de înverșunare împotriva lui și,
deseori, îl stropșea cum putea ea, colorat și din belșug. Și,
cel mai curios lucru, că el niciodată nu i-a răspuns la fel, după
cum făcea cu restul oamenilor. Peste câteva zile venea iar și ea
nu-i zicea niciodată să nu mai vină.
N-a durat prea mult, de
fapt nu știu cât a durat, eram mică și timpul trecea altfel decât
acum. S-a întâmplat într-o seară de primăvară, tatăl lui i-a
cumpărat mașină! Era ceva ca venit din universul îndepărtat. Nu
pot să redau, ce vorbe colindau mahalaua, se simțea cum treceau de
la casă la casă, băteau la uși, treceau pe spinarele pisicilor
printre scândurile gardurilor, săreau în capul oamenilor și
amețeau mai zdravăn ca paharul cu vin. Era un fel de temă comună,
de parcă mașina și chiar băiatul aparțineau tuturor. S-au
bulucit și cei mari și cei mici, chiar și eu, mă simțeam un pic
mai importantă, el venind pe la noi mai des, îl consideram un fel
de prieten apropiat. Acum încerc să-mi amintesc, dacă cineva a
luat în seamă ce făcea el, ce zicea, dacă măcar scotea un
cuvânt. Mințile erau preocupate doar de mașină și de unde banii,
și că era prea tânăr, și că nu a meritat, și că ce-o să facă
cu ea, că au stricat băiatul cu atâtea daruri și multe altele de
acest fel. Poate așa și era, poate aveau dreptate, de fapt așa și
au rămas vorbele în aer, ca să le spele ploaia, să le ardă
soarele, să le împrăștie vântul, căci mașina nu s-a mai mișcat
de lângă gard, iar a doua zi tânărul a dispărut.
Mai țin minte că mi-a
lipsit într-un fel, când o întrebam pe bunica unde s-a dus, parcă
nu-și mai găsea cuvintele și o umbră se așternea peste fața ei.
N-am mai întrebat nimic, acum când îmi apar întrebări fără
răspuns, deseori mă înfioară o îngrijorare prăfuită, ca o
haină nouă-veche, demult lăsată într-un colț de cerdac și care
n-a fost purtată niciodată.
Azi iar am prins-o, șezând
la poartă și uitându-se în partea ceea. Dar azi nus-a întors
repede să n-o văd, ci mi-a arătat desenul, în care timpul a
înțepenit în clipa de atunci – un mai de un verde strălucitor,
împodobit cu flori de tot neamul, acoperit de mătasea azurie a
cerului și cu mașină nouă, în care cânta energic Zdob și Zdub.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu