***
Toamna hoinară
-
Vise sinistre sub cerul albastru
Ieri am tras o sperietură bunicică.
Băbuța iar dispăruse pe undeva. Alaltăieri seara avea niște toane, că nici nu m-am putut apropia de bucătărie, săreau cratițele și polonicele în toate părțile. Când o apucă dracii, nu mă apropii, slavă Domnului, am odăile mele. Îmi caut de treabă și număr din când în când până la zece. Deseori îmi închipui, cum ar fi să ai o bunicuță cu fața blândă, cu părul alb, cu vorbe calde și înțelepte, care are răspunsuri la întrebări, dacă nu la toate, măcar la jumătate din ele...
...De aceea, în timp ce lucram la proiectele mele, mă miram de tihna casei. Înainte de prânz am ieșit să-mi iau o cafea și un biscuit. În bucătărie o curățenie aproape ideală m-a întâlnit cu față albă de masă și un buchet de astre în mijloc. Mi-a părut straniu. M-am dus să mă uit prin grădină, știam că nu e departe, văzusem motanul dormind liniștit pe scăunel - de obicei, se ține scai de ea, unde nu s-ar duce.
Încă o zi de toamnă cu soare clar și limpede își strecura razele printre frunzele îngălbenite. Unele toamne mai blânde oferă copacilor timp să se despartă de podoabele lor agale, zi cu zi, pe etape de-o frumusețe rară - de la verdele văratic, apoi la cel gălbui buratec, pe urmă galbenul soarelui, sau roșcatul oalelor, sau roșul trandafiriu al vinului și, în sfârșit, cafeniul nucilor coapte. E ca o pierdere trăită după regula firii. Nu ca în toamnele dure, care poposesc cu plapuma brumelor deodată din septembrie, încât copacii își pierd frunzișul într-o singură noapte, apoi tot restul anotimpului stau pustii și își clatină jalea și lacrimile netrăite.
M-a trecut un fior rece, când am văzut-o lungită în grămada de frunze adunate. Se uita în sus fără să clipească. M-am dat mai aproape și am răsuflat ușurată, auzind-o cum face sunetul acela al ei, când o surprinde cineva. Chiar m-am înfuriat și i-am zis că e culmea să mă sperie așa. Nici nu s-a deranjat, zice, ia, întinde-te și tu, să vezi ce văd eu.
Apoi, peste o clipă a continuat: „...mi-ar plăcea să mor toamna, să am coji de nuci coapte sub cap, să privesc cerul adânc albastru, iar vântul să-mi presoare frunze galbene strălucitoare de-asupra, să simt cum mi se ridică sufletul din acest corp chinuit și se așează când pe o frunză când pe alta și plutește, plutește peste câmpii, păduri și case. Sicriul să fie lăsat afară în ogradă, să văd cerul, iar în loc de lumânări să ardă grămăjoare de frunze uscate..”
Vorbe simple și obișnuite i se desprindeau de pe buze, la fel ca frunzele de pe crengi, iar eu nu puteam face nici o mișcare, înțepenită de spaimă. Mă gândeam, cum poate ea, nesuferita, să-mi distrugă acele vederi minunate despre toamnă cu visele acestea sinistre ale ei, ca un maniac care stă cu cuțitul în mână și îți zice să stai liniștită că n-o să te doară.
Brusc s-a ridicat, suduind capra, care, nu știu cum, a intrat în grădină, ceea ce era absolut interzis, și viața noastră a revenit pe pământ, revigorată de behăitul unei capre.
P.S. Cu așa caracter să visezi la o moarte liniștită cred că e straniu; vreun fir electric sau vreun dulap greu căzut peste ea, ar fi mai logic. Cred că își face iluzii, dar recunosc, în sinea mea, că ar fi un sfârșit frumos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu