***
Doar... o simplă pierdere..
...Mi-am pierdut scurta preferată. Stupid! Toată ziua am umblat cu ea, când pe o mână, când pe alta, când pe mânerul genții, când legată de brâu, mă gândeam într-una să n-o las pe undeva, să nu cadă. Și, în final, am așternut-o și m-am așezat pe ea, ca să mănânc. Am mâncat, mi-am luat pachetul, aparatul, geanta și m-am dus. Mi-am dat seama că nu este când am coborât din tren după 45 min de mers. Mă gândeam să mă întorc, dar era târziu, trebuia să fac mâncare. Nu m-am hotărât! M-am măcinat toată seara, atât de previzibilă era pierderea și totuși am lăsat să se întâmple. De aceea mi-e ciudă pe mine, că știam ce poate urma și mă îndreptam spre fapt cu o imbecilitate de legumă (leguma poate fi imbecilă?)!
Cu speranța deja inutilă, am mers a doua zi să văd că poate mai este. Desigur nu era! M-am convins doar că am pierdut-o definitiv.
E straniu cred, să suferi din cauza pierderii unor haine, lucruri mici simple, nici eu nu-mi pot explica sentimentele atât de profunde în asemenea cazuri. La un moment dat mi-am închipuit că stă acolo undeva părăsită și pierdută, plânge și se gândește că cine știe ce-o mai așteaptă și un sentiment de vinovăție m-a pătruns prin tot corpul, apoi mi-a fost rușine - mi-am zis, oare e normal să jelești după un lucru până într-atât - e doar o bucată de stofă. Poate cel ce a luat-o, o va prețui la fel de mult ca și mine.
A fost o scurtă foarte, foarte potrivită...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu