The apple left on a branch tip

***

Mărul lăsat pe vârful unei ramuri...

    Ies fuga din casă cu mâinile subsuoară, că e un frig umed de te pătrunde până în măduva oaselor, îți cercetează toate scârțâiturile articulațiilor și investighează fiece mușchiuleț, de nu mai știi ce să faci, să te miști sau să stai locului, că oricum îți dai seama pe loc la ce punct de răstriște ai ajuns în viața ta. 

    Alergând spre toaletă, îmi arunc ochii spre copacul de pe marginea cărării și îmi amintesc de mărul lăsat sus pe o creangă, care nicidecum nu se vrea ajunsă. Și nici să-l lovesc cu vreo prăjină nu am vrut, că e prea frumos, apoi când cade jos, crapă și se pătează. Doamne, ce problemă mai am și eu! Un măr uitat pe o ramură în copac și atâta mă uit după el, de parcă nici nu mai am vreo zece lăzi de mere în beci. 

    Dacă vine vreo pasăre și mi-l ciupește, ce mă fac eu fără mărul acesta, care în acest moment pare să fie comoara neatinsă.

     A început să mă bântuie, umblând cu treburi prin casă, alergam la fereastră să mă uit, mai este sau l-a luat vântul. Dar ce-i cu mine, ce parcă-s acela, "pară mălăiață în gura lui nătăfleață", am aruncat cârpa cu care ștergeam vasele, am ieșit și cu pas mare mă duc spre sarai să iau scara cea mare, mama dracului, nu mă descurc, oare, cu un rătăcit de măr.

    Și l-am luat - iată stă pe pervazul ferestrei, acum sunt liniștită, pot să-mi șterg vasele mai departe.

Autumn urban scene

***

Scenă urbană de toamnă

    Poate este Amsterdam, dar poate nu. Demult n-am desenat ceva din mediul urban. Și mi-a picat sub mână această referință de pe undele internetului. Deseori îmi pun întrebarea - de ce nu desenez după fotografiile făcute de mine? Că am destule.

"I can do anything!"

***

Meșter-Faur, Mâini de Aur

    Dacă i-a venit o idee, apoi nu se lasă până n-o îndeplinește. Îmi place să mă laud cu omul de alături, mai ales, când îi iese ceva bun. Și a zis că va face un drum de două sute de kilometri, ca să găsească pește dintr-acela special, hering se numește, pentru că are un vis demult clocit - să facă conserve de pește și anume din hering, în ulei. Avea nevoie doar de aprobarea mea, că dacă zic eu - "hai" - întoarce munții pe dos și văile le preface în iazuri, apoi zice că n-am făcut nimic, am stat într-un cot în capătul bucătăriei și am urmărit ce face.

An autumn day like a dream

***

O zi de toamnă ca un vis

    O zi de toamnă cu soare, să fie nici cald nici frig, așa numai bine să pui un mic aragaz ca să faci o cafeluță, niște tartine, bine, dacă vrea iubitul, un mic grătar cu niște cărniță sau ficat, câțiva ardei copți, ciupercuțe, s-ar putea și un pic de vin fiert cu cuișoare, anason, portocală, piper negru, zahăr și desigur un baton de scorțisoară, așa încât să înnebunească gâzele de prin jur, să iasă, crezând că nu mai vine nicio iarnă. Apoi să te faci un tot întreg cu împrejurimile și să uiți de toate celea. Pe o clipă să fii aerul mișcat de vânt, apa ce curge printre stufi, frunzele ce cad ușor și se aștern la picioare, să devii într-o altă clipă pasăre și să faci un rotocol prin cer ca să poți vedea toată frumusețea din jur și de de-asupra, peste alte trei clipe să te micșorezi de mărimea unei furnici și să te trezești într-o lume cu totul alta, nemaivăzută și nemaîntâlnită. Și după multe peripeții și câteva sperieturi zdravene să te reîntorci la lumea ta, de parcă nici n-ai fi plecat nicăieri, nici în văzduh, nici în străfunduri.

The late autumn sun

***

Soarele de toamnă târzie

    Când e toamnă târzie prețuiești zilele cu soare, cât de scurte n-ar fi. 

    Dacă mă uit mai bine, cred că în fiecare noiembrie amintesc de acest soare special, foarte moale și blând, chiar trist pe alocuri. 

    Caut și găsesc referințe pe internet  pentru a desena cât mai multă toamnă. La fel cum sunt dornică de mult verde vara, toamna mă atrag nuanțele de portocaliu și galben (evident, puteam să nu menționez). Dar un pic cam întârzii, căci până în octombrie încă mai foloseam verdele și tocmai la începutul lui noiembrie abia de mi s-a întins mâna spre cele galbene.

The halloween monster

***

Motanul de Halloween

    Angelica mi-a pozat, doar că pe masă nu aveam creioanele cu nuanțe de gri și am realizat desenul cu cele care erau. Și când am terminat, uitându-mă, mi-am zis, că mi-a ieșit imaginea unui motan de Halloween, al meu personal, dacă aș fi eu vrăjitoare; un pic mai strășnicuț decât dacă ar fi negru.

A sleepless night

***

O noapte de nesomn

    Stau cu ochii larg deschiși în întunericul palid al odăii. Și mă întreb dacă poate fi el palid, e întuneric doar. Ș-apoi îmi zic, că doar nu e din acel absolut, de care găsești în peștera adâncă, deci poate fi și palid, sau spălăcit, sau decolorat. Spre exemplu, pisica mea sură nu se vede în asemenea întuneric, dimpotrivă, una neagră o găsești repejor, am verificat. 

    În noaptea asta e lună plină, pare că dizolvă substanța nopții, strecurată peste capul lumii.

    Iar eu continui cu gândul, cum îmi place mai tare - cu lună în vârful cerului sau mai pe întuneric, indiferent ce nuanță. Noaptea cu lună îmi înfioară mulțimea de îngrijorări de prin adâncurile minții; dacă m-aș afla afară, aș prefera să stau undeva în dosul unui copac, ca și cum lumina lunii ar avea niște calitați transformatoare, și mai știi în ce mă pot transforma expunându-mă la misterul ei. Din contră, întunericul îmi aduce ceva ce seamănă cu liniștea și încrederea.

    De fapt, dar ce ca și cum aș fi o viețuitoare de noapte și ziuă nici nu mai există...

    Bun, dar ce am eu și nu mă ia somnul? 

Two plus two makes four

***

"Doi plus doi fac patru"

    Primul exercițiu la matematică din clasa întâia. Acesta a fost primul gând ce mi-a venit în minte, după ce am desenat aceste fructe. Eram într-atât de fascinată de aceste pere, că le-am păstrat pe masă, fără să le mănânc o săptămână până ce mi-am făcut timp pentru desenat. Prunele moldovenești s-au transformat în dulceață, iar perele la început erau verzi roșietice, apoi treptat au prins la bujori în obrăjori și au devenit de un roșu aprins, de parcă aveau două coji - cea dedesubt galbenă aurie, care o lumina pe cea roșie de de-asupra.

Necklaces with kidney bean

***

Salbe din păstăi de fasole

    Găsisem la piață niște fasole tărcată, iar cel ce le vindea se crucea, că nu mai găsești așa fasole bună nicăieri, că e perfectă și pentru borș, și la prăjit, și fiartă, apoi, mai ales, făcăluită pe vreme de post; se jura că voi pune pe jăratec toate vecinele și una câte una vor veni la mine după cea mai bună fasole cu multe daruri. Pe semne, că tare îmi mai lipsea coada făcută de vecine la poarta mea, de am cumpărat acea magie de fasole. E drept, că prin sat nu am văzut la nimeni fasole albă cu pete roșu închis, așa că am semănat-o cu multă atenție, la rădăcina fiecărui păpușoi, înspre gardul din dreapta a grădinii. Mai uitându-mă din când în când la ele, nu vedeam nimic deosebit, erau verzi ca și altele, până când au crescut și am desfăcut câteva, văzând cu mirare că fiecare erau diferite. Erau și albe, și complet roșii, iar acele care erau tărcate, aveau fiecare ornamentul ei, așa că omul a avut dreptate, dar la ce-mi servea mie, la fiert vor fi toate totuna.

    Acesta a fost începutul și chiar credeam că voi impresiona grav vecinele. Îmi închipuiam cum le înșir pe prispă afară să se usuce și cum vine una și se miră și cere vreo câteva de sămânță, apoi vine alta, care a auzit de la cea ce a venit mai întâi, și tot așa înainte. Nici nu mi-a trecut prin minte că aș putea rămâne fără nici o boabă. 

    A venit și vara cu multe treburi, mă rog, ca vara. Și ca în fiecare vară, de la o vreme, fiică-mea se ducea în vacanță și îmi aducea fetele, să nu uite, zicea, de unde le vin rădăcinile și să-mi facă mie plăcere. Ca de fiecare dată, începea mare hărmălaie pe mica mea proprietate, multă vorbă și alergături încolo-încoace cu chiote, râsete sau plânsete, erau de toate, ca de obicei.

    Într-o zi mi-a venit o idee, cum să le mai distrez și le-am zis că putem să ne meșterim mărgele din orice. Măcar și din păstăi de fasole. Știm cu toții că când ești pornită să faci un bine și deja îți vezi deasupra capului nimbul de sfântă fecioară, trebuie să faci orice, ca să dispară această dorință, dar de unde, cred că dacă aș fi avut vreo căldare cu apă rece alături, ca să-mi bag capul în ea, poate aș fi reușit.

    De ce am spus cuvântul "fasole"?...

    În cele câteva săptămâni n-au rămas decât câteva păstăi pe la vârful curpenilor, în schimb toate scândurile gardului aveau la gât salbe de păstăi de fasole. Și așa și s-au copt. De mâncat le-am mâncat, dar n-a mai cresut nimica din ele, că au fost rupte prea devreme.

Remedy for woman

***

Leacuri pentru femeie

    Prin octombrie, șesul este plin cu perle de rouă, tocmai când toamna e bine instalată și aduce multă umezeală. Clipele trec încetișor, iar zarea începe să-și împletească coroniță din razele soarelui răsare, mulțimea de perle se aprind una câte una, ca apoi să plesnească atinse de focul acestor raze. 

Omul, un pic aplecat, își mișcă picioarele unul câte unul parcă anume pentru a auzi pleoscăitul micilor buline din vârful ierbii. Pe un umăr avea vreo câteva prăjini, legate la un loc, iar pe celălalt ducea o torbă din plasă deasă. Totul în jur părea să-l tragă de poalele pantalonilor și cămășii, dar nu-i stătea capul la astea, era dus în adâncurile gândurilor sale, atât de multe, atât de încâlcite, pe care în zadar încerca să le pună în ordine. Dacă ar fi reușit să le așeze la fel cum făcea cu toate uneltele din cladaucă, cu borcanele și ulcelele din chiniță, cu lemnele și fânul de pe șes, însă nu le putea apuca, nu avea mâini pentru ele. 

    Asta și l-a făcut să se scoale cu noaptea în cap, să mai iasă din ogradă, un pic mai depărtișor, poate le mai descâlcește, așteptând să cadă vreun pește în fatcă. Într-un sfârșit unul din gânduri a ieșit din ghem și i-a șoptit să se ducă să pescuiască, căci prin ogradă, tot învârtindu-te numai cu treburi, nu mai ai scăpare și la tot pasul găsești opreliști, și, desigur, veșnica nemulțumita privire a femeii.

    "N-o mai recunosc! Nici nu mai vorbesc, că a stat urâtă ca muma pădurii, dar și s-a făcut rea de gură, că n-o întrece nimeni. Nu mai aud o vorbă bună de la ea, se aprinde ca o scârtă de paie în luna lui august și le tot toarnă și toarnă, de-mi vine să apuc dealurile și coclaurile. Și o ține tot așa! Mă gândeam - poate i-a trece, i-am și mai pocnit câte una, nimic, mă înnebunește! Să mă duc și să nu mă mai întorc...

Și când îmi amintesc, ce femeie era - o zână, te fermeca dintr-o privire. M-am făcut luntre și punte să o am, să fie a mea, am luptat cu vreo câțiva, eram de neînvins și ea era bucuroasă. Cum și când s-a întâmplat transformarea? Să fie de vină niște vrăjitorii, of, mamă dragă, cum să le dezvrăjesc, eu nu mă pricep la prosteli dintr-aestea. Cum să nu-mi sfârâie capul? Că nu mai am aer și nici soarele nu-l văd, ziua cu noaptea nu mai există, am uitat gustul la mâncare. 

    Doamne iartă-mă, cred că m-o blestemat cineva... 

    Nu pot sta așa, s-o mai încerc și pe asta cu peștii, cum a zis baba de după dealu morții..."

It all started with two onions...

***

A început totul de la două cepe...

    Îmi vedeam mâinile tremurând. Să curăț legumele astea, poate fac borșul ista odată și odată. A plecat, a trântit ușa și a plecat. Se întoarce, nu s-a dus cu totul, se mai plimbă, mai stă în mașină, dar vine înapoi. Nu e nimic, mă descurc, o clipă doar să-mi vin în fire, să se liniștească colbul în casă și gândurile să revină la loc în căpățână. 

    ..."Nu-s femeie...", dar ce naiba sunt? Mi-am ieșit din maluri, de unde să știe el ce e asta "femeie"?!!!! O femeie curăță ceapa asta, apoi niște cartofi, o varză, doi morcovi, un păstârnac și face un borș de să-ți lingi degetele. Curățenia în casă tot ea o dirijează, toate hainele astea aruncate se strâng oarecum în lada ceea, ca după treptat să fie spălate, uscate și băgate la locul lor în dulap. 

    ...Și ce m-am aprins așa de tare? Ca să dovedesc că sunt femeie? E mai absurd decât absurdul,... gata m-am liniștit. Mai păstrez forța pentru altceva, încă nu mă m-oi cheltui și pentru asta.

I look without seeing clear outlines

***

Privesc și nu văd contururi clare

    Fotografia care m-a inspirat avea clădirea ca reper clar, iar plantele și florile erau toate difuze și doar în formă de pete sau, să zicem, nourași de diferite nuanțe de albastru violet. Mi-a atras atenția, pentru că îmi ziceam ultima vreme, că aș vrea să desenez tot mai mult în pete de culoare, mai puțin contur exact. Având în cap aceste sugestii, mai ales repetate și fiind într-un ritm mai aglomerat de lucru, ia amploare puterea criticului interior și mă surprind tot mai des cu concluzii de felul - nu, eu nu pot așa desena, sau, nu, ideea nu e pentru mine, acum nu mai sunt în stare de așa ceva. Da, știu că am depașit o mare parte din bariera aceasta interioară,  e mai slab zumzăitul acesta, dar oricum îi simt forța, căci îmi pune la îndoială acțiunile și apar întrebările megaglobale despre are oare vreun sens desenatul ista...

    Și nu degeaba am ales reprezentarea florilor în modul acesta nedeslușit, anume ca să nu văd contururile reale și să pot să mă antrenez în ceea ce tot îmi sugerez de atâta timp. E foarte bizar să vreau să pot desena astfel, cred că inevitabil merg spre aceasta, odată ce simt cum cu vârsta îmi scade acuitatea vederii, până la urmă cum vedem, așa desenăm.

Lots of space

***

Foarte mult spațiu

    Privesc la un peizaj cu atâta spațiu, lărgime și lățime, mult aer și lumină. Fără înghesuială, gălăgia e undeva departe, departe, căci acolo în zare se văd clădiri înalte, orașul e după deal.

Landscape from the stories

***

Peizaj din povești

    Atâtea fotografii frumoase văd prin internet și unele chiar le stochez în telefon. Dar nu am atâta timp pentru ca să le desenez pe toate. Și apoi îmi mai vine și câte vreo idee prin cap sau vreun vis mai năstrușnic și tare aș vrea să le trec pe foaie. Dar dacă e puțin timp liber, fotografiile din telefon se învechesc, iar cu ideile e încă mai grav, apar ca sclipirile și dacă nu le schițez în următoarele două zile, dispar ca și cum nici n-ar fi fost.

    Iată așa, încă un pic de tristețe în lumea mea. 

    Aleg peizaje pentru verdele ierbii și albastrul cerului. Ce poate fi mai firesc? Și încă pentru contrastul între umbre și orbitoarea lumină a soarelui. Dar și pentru că e cu mult mai ușor, decât să schițezi oameni sau arhitectură. Și e meditativ, hașurezi și tot hașurezi, strat după strat, culoare după culoare, de la nuanțe mai deschise spre cele mai închise.

Three ripe apples and two green pears

***

Trei mere coapte și două pere verzi

    Ce repede s-a instalat toamna anul acesta, nici n-am avut nevoie de mare deprindere, e aici și gata. Vara nu mi-a rămas nici în gând, trăita a fost din plin și, într-un fel, "cărată în spate". 

    Trei mere coapte și două pere verzi. Mă uit la ele și mă gândesc că cam murdar mi-a ieșit desenul. Și în același timp, e mult mai firesc ca altele. Mă mai gândesc și la o căsuță bătrânească cu doi peri, încă mai bătrânești și un agud la fel de învechit ca lucrurile din pod, cuprinzând-o pe la spate, ca mâinile drăgăstoase și puternice ale unui bărbat. Pomii bătrâni fac cele mai bune fructe, chiar dacă cu mult mai puține și cu ani, când fac mai deloc. În după amiezile de toamnă cu soare calm și mătăsos, într-o liniște stranie, care seamănă cu mersul în vârful picioarelor și respirația aburindă a unui copil, se aude cum cade cu zgomot surd o pară coaptă și pași care se duc să o strângă, ca pe un fel de trufanda mult așteptată. Nimeni nu urcă în pomii aceștia fragili și în același timp puternici, or, părul nici nu e construit ca alți copaci, mai dificil de cățărat  pe crengile lui subțiri și flexibile, adunate aproape de truchiul zgrunțuros, ca strânse la un piept masiv cu multă dragoste. Măreția vârstei vine împreună cu îngrijorarea și izul unei prăbușiri iminente, urăsc faptul, ca în fiecare zi să trăiești cu viziunea sfârșitului. 

    Toamna asta îmi scoate la iveală niște umbre lungi și neclare chiar de la început, cu care nu am nici o dorință să mă întâlnesc. Și mi-a adus și un nou interes - poezia japoneză haiku.

A plecat vacanța.

De mână cu tristețea

Vine toamna.

sau

Trei mere coapte.

Toamna face cadouri

Eu mă îndoiesc.

St Anne by an unknown artist in Nubia

***

Sfânta Ana

    Pe rețeaua X (am ocazia să mă exprim referitor la denumire - nu există un logo mai tâmpit pentru o rețea de socializare; fostul era cu mult mai potrivit) sunt membru al unui grup-studio și facem fiecare cum putem, copii ale operelor de artă, alese la întâmplare.

    Și s-a ales desenul sau icoana Sfintei Ana, a unui necunoscut pe o bucată de perete, cred. Spre rușinea mea prea puțin știam despre această sfântă, poate am auzit în treacăt numele în copilărie, dar că este mama Fecioarei Maria abia acum, frunzărind marea rețea. 

    Desenând-o, am simțit un fel de apropiere și liniște și m-am gândit că ar merita să o pun aici. Uitându-mă prin internet, am aflat că se și sărbătorește în această perioadă împreună cu soțul ei, Ioachim.

And if we are in September...

***

Și dacă suntem în Septembrie...

    Am vrut să desenez ceva repede și fără a mă gândi prea  mult. Și dacă stau așezată la masă, atunci ce vede ochiul meu mai întâi - ulciorul cel roșu cu creioanele recent cumpărate. Și-apoi bine că mi-am pus  câteva markere pe masă, de altfel nu mai apuc să ajung la ele, căci sunt depozitate în altă odaie. Iar când trec prin odaia ceea, de fiecare dată mă uit la ele și îmi zic, să le mai utilizez, că cine știe dacă se usucă? Totuși cu ele desenez cu mult mai ușor decât cu alte materiale, nu știu de ce, poate pentru că desenatul meu a început cu ele, poate că le consider un material de birou și le acord mai puțină seriozitate, poate ambele... 

    Dar este un desen minunat de început de septembrie - într-adevăr îmi amintește de școală, de lecții, de masa de lucru, seara, cu lampa cu un bec mai mult chior, stând de-asupra cărților și caietelor. Entuziasmul meu ținea foarte puțin, cred că nu mai mult de luna septembrie, așa de repede mă săturam. Cel mai mult de colegi și de monotonie, și, desigur, de sculatul de dimineață. Ce bine că am crescut, m-am împăcat și cu monotonia, și cu sculatul de dimineață, și încă cu multe altele din care este alcătuită viața de zi cu zi. Și nici urmă de superaventurile pe care mi le închipuiam că mă așteaptă.

Random thoughts

***

Gânduri sporadice

    Prezentul e ca o străduță îngustă cu pereți din ambele părți, ce par a fi gata să te strângă în orice clipă. Viitorul se vede acolo, departe la capătul acestui prezent-cărărușă îngustă, luminos și atrăgător, plin de soare și de libertate. De câte ori am trăit în viață sentimentele, care ne strâng pieptul ca între doi pereți și o ducem așa zi după zi, ca într-o dimineață să poposim într-o piață largă, aproape ca din senin, și să fim scăldați în razele soarelui și albastrului imens, reușind în sfârșit să rupem acele funii ce ne strâng, sau cel puțin așa ne-ar fi plăcut să credem. 

    Cât despre trecut, ce pot să spun, decât că este vacuumat prin fotografiile stocate prin albume, diskuri, mape și cutii. Iată unul care nu te prea ține, doar tu pe el, prin regrete și supoziții, de cum ar fi putut fi, dacă...;

The Great Green

***

Marele VERDE!

    Desenul acesta este încă o încercare de a reda diferența nivelelor. Nu e chiar reușită această încercare, era necesar să fiu mai perseverentă în alegerea nuanțelor pentru nivelurile doi și trei, analizez un pic, mai teoretizez, îmi zic că data viitoare voi fi mai implicată în proces.

    De fapt, ador aceste spații imense, care iți oferă impresia că ești cu mult mai mare decât te crezi și nu am în vedere măreția sau puterea, sau aroganța, dar anume în așa locuri se simte cât e de mare sufletul sau spiritul, sau ceva ce e dincolo, decât acest corp fizic ce pare a fi "eu". 

    Această imensitate îți pune pe tavă propria lume și încă mai adaugă cu vârf și îndesat de la sine. Am același sentiment când privesc întinderea mării, dar este o mică diferență, prin densitatea apei prea puțin se percepe profunzimea. 

    Și mai e și verde de tot felul, sunt pe cale să încep a crede că și albastrul e verde, și azuriul, și turcoazul, și griul, și maronul, toate sunt verde, chiar și violetul. Culmea! Asta e! Invazivul și cotropitorul VERDE!

The silences of August

***

Liniștile lui August

    Cred că aud cum pocnesc ierburile sub arșița soarelui. Simt mirosul lor apetisant, în care se ascunde tot sensul verii și chiar al naturii. Dacă aș fi o furnică sau o altă gâză, mergând pe la tulpinițile lor, acolo ca într-o pădure enormă, aș putea să văd și chiar să prind semințele, scuturându-se pe jos, după ce le-a pocnit coarja, lovite de o rază fierbinte. Ultima lună a fiecărui anotimp se poate lăuda cu această liniște și mulțumire a unui lucru înfăptuit, ca și cum ai bifat toate sarcinile ce trebuiau făcute - februariul, maiul, augustul și noiembriul - în toate găsești o împlinire. Și îmi amintește și de micile căldărușe, care sunt legate una de alta la streșină, ca la japonezi, se umple una și imediat se răstoarnă în alta, apoi în alta. La fel și conținuturile anotimpurilor, se umple primăvara în mai și tot conținutul trece în vară, apoi vara și-a făcut plinul și l-a răsturnat în toamnă, și tot așa mai departe, la infinit.

Maybe another moment and it will sink...

***

Poate... încă o clipă și se va scufunda...

    Iată ce a ieșit de sub mâna mea - un far prins între ghețari reci și de un albastru strident, exact în plină vară, mai are puțin și se scufundă...

    Îmi amintesc că-mi era frig și nu știam ce să mai fac ca să mă încălzesc, chiar dacă eram la adăpost. O uimire sau mirare mă cuprindea fără folos, încerca să mă încălzească, înainte de căzătura în gaura cea neagră din mintea mea. Ce capacități mai am - pot crea o gaură neagră în fracțiuni de secundă... 

    Și cum ziceam, îmi era frig în mijloc de vară, în plină caldură și zăpușeală, nu, nu era niciun virus, nici o bacterie. Mă gandeam ce-am mâncat, că venea de undeva din interior, chiar de la mijloc, m-a înfășurat strâns cu colanul împrejur și tot trăgea întruna, de parcă voia să găsească talia de la optsprezece ani.  Nu știu ce e cu găurile negre, ce este în ele, dar cred că asta și e - dacă te pomenești acolo, nu mai exiști, nu mai ești tu și dacă vei ieși, și unde, și ce vei fi după ce vei ieși. Mi-am strâns capul cu mâinile, să încerc poate reușesc s-o opresc, tot mai strâns, știind sigur că îmi e cu neputință... neputința, asta e, ea e, numele găurii negre. Să fi fost legată cu adevărat și nu cred că aș fi simțit-o așa de infinită. 

    Era vară și mult soare, era atât de bine, de ce ar fi trebuit să străfulgere în plină zi și plin cer senin?

The lack of colors and the burden from the little bag

***

Lipsa de culori și povara din gentuță

    Îmi pare că m-am săturat de atâta culoare, credeam că n-o să mă mai satur, chiar îmi închipuiam că ar fi ceva ce mă definește. Fac ce fac și tot mă agăț de una, de alta, apoi încep a crede cu fermitate că face parte din mine, că iată m-am regăsit, asta sunt eu. Cel ce a zis, că doar schimbările sunt unicele momente stabile în viață, aș zice că a avut dreptate (zic așa cu jumate de gură, cine știe mâine voi citi altceva, care tot mi-a părea just).

    Și totuși, nu degeaba am ales să fac un desen în grafit, așa mi-a fost starea de spirit, așa am văzut tot ceea ce aveam în jur, de parcă am pierdut privirea mea optimistă și într-un fel copilărească. O făceam intenționat, așa voiam să văd lumea în multe culori, să mă asigur că e vesel și bine de trăit. Îmi era frică să privesc altfel, era prea trist. Asta făceam, evitam să-mi privesc tristețea, mi-am zis că nu există, că nu e a mea, că pot s-o alung sau pot s-o arunc, fără nici un regret. Nu sunt prima și nici ultima, care a descoperit că are și o tristețe, care nu se aruncă, nu se ascunde, nu dispare, stă în gentuță, lângă rujul de buze și ochelarii de soare și de fiecare dată, când deschid fermuarul, dau cu ochii peste ea.

I never get tired of drawing lighthouses

***

Nu m-am săturat de desenat faruri

    Un far minunat și foarte cozy. Cât de mult contează aceste haine inșirate la uscat, căci de îndată acest loc pare mai drăguț și simți că cineva e prezent, se ocupă cu plăcere de treburile casei. Simt cum miroase a fripturică de porc și legume coapte pe jăratic. Ba nu, mai degrabă plutește aroma unui pește gras, prăjit întreg pe cărbuni și porumb fiert, sau mmmm...nu mai știu ce.

    Cu ce se mai ocupă paznicul de far? Cu îngrijirea lui, bineînțeles. Dar dacă s-au terminat toate îngrijirile, ce va face? Poate citește, poate împletește, sau desenează, sau pur și simplu privește televizorul și ascultă muzică. Nu are vecini, nici gălăgie, nici discuții, nimeni nu cere nimic, nimeni nu-i dă nimic, dacă vrea - reciclează gunoiul, dacă nu - nu.

The road among the grasses of the field

***

Drumul printre ierburile câmpului

    Vine ploaia. Privită de departe, în zare, pare o jucărie, o stropitoare răsturnată. 

    Cu un toiag în mână drumul te conduce undeva nici nu știi unde. Ierburi înalte fac balustrade într-o parte și alta. Sunt de toate felurile, mai înalte, mai scunde, cu flori sau fără, uscate, sunt care abia cresc. La vremea asta totuși sunt mai multe care încep să se usuce. O lume întreagă de vietăți sunt acolo în adâncul tulpinilor lor, aproape de pământ, au viața lor, cine știe poate se grăbesc să se ascundă, strâng în grabă rufele de pe sârmă. Pare foarte interesantă această lume mică, dar cu mult mai mare totodată. 

    S-a lăsat liniștea dinaintea furtunii, iar aerul e îmbibat cu praf de apă. Pare că câmpul deja a căscat gura ca să înghită aversele una după alta. 

    Simt o frică și o grabă care crește treptat, caut în jur adăpost și nu văd nimic. O șopârlă verde a țâșnit cu foșnet din dreapta și fluturând cu coada într-o parte și în alta a intrat în ierburile din stânga, la fel ca fulgerul care a spart norii ceea de acolo. Parcă nu îndeajuns mă grăbesc și eu. Nimic nu mai țirie, nu ciripește, nu croncanește, chiar și vântul s-a ascuns. Poate găsesc vreo frunză de brusture, dar cred că ploaia se mișcă mai repede decât mine. Pare că va trebui să mă resemnez, la urma urmei mă fac una cu ierburile, ca acea șopârlă, mă strecor printre tulpini, reușesc chiar să smulg din cele uscate și zdrobesc o mică colibă. Ce idee strălucită, tocmai a scăpărat sulița cerului, bine că oleacă mai încolo de mine.

This year's poppies

***

Macii de anul acesta

    Evident, macii sunt o sursă de inspirație pentru mine. Mă fascinează prin roșul cela care arde ca o pară de foc. El face ca în creier să explodeze ideile, astfel că încep să mă mănânce mâinile de atâta efervescență în capul meu. Cam asta e cu macii. Nu aveam nimic la îndemână, decât un carnet calendar și niște foițe rupte dintr-o revistă. Mi-am amintit de minunata tehnică a colajului. Îmi zic - de ce nu? Atâta mi-a trebuit, am rupt, am încleiat, zgâriat câteva linii și macii mei de anul acesta sunt cum nu se mai poate de artistici și dramatici, trecuți prin ciur și prin dârmoi. Și ce alegorie drăguță cu hârtia boțită, la fel ca petalele lor, când se desfac. N-am mai văzut nici o floare să iasă afară cu petalele boțite, trandafirul de exemplu, tot are petale late și mari, dar nu sunt boțite când se desfac. De altfel, cuvântul boțit nu e prea potrivit, ar fi mai bine să zic că au fost împăturite, înainte de a ieși.

“Histórias da Ajudaris” Project with the theme “Values”, 2025

***

Proiectul „Historias da Ajudaris”, 2025

    Anul acesta proiectul „Historias da Ajudaris” m-a apelat să particip din nou, cu o ilustrație, pe care am făcut-o în baza unei mici povestiri. Sunt sigură că e important de a îndruma educația copiilor prin valori durabile și de o mare importanță, acele valori care stau la baza umanizmului. Și e minunat să contribui la acest proiect, să fiu parte din această echipă, care s-a reunit spre a face lumea mai frumoasă, prin copiii noștri. Sunt recunoscătoare că am fost implicată, mă face să simt o mare importanță și utilitate.

    Povestirea este următoarea:

566_The first day at a new school

On a beautiful spring morning, Alexandra went to her new school for the first time. Her parents had just moved to that city.

When she arrived at school, no boy wanted to sit next to her. That's why she felt scared and embarrassed.

In the meantime, it was time for recess. All the boys and girls got together in groups and went to play, as usual. No one remembered Alexandra.

The girl felt sad and alone. So she went to cry in a corner.

Seeing her like that, Nazaré started laughing and called the attention of the other boys saying:

- Look at this girl all alone! You're crying, you look like a baby!

The other children laughed too. Everyone except Rui. Rui was a nice and polite boy.

- Stop it! What if it were you? - Rui asked.

They stopped laughing and thought about the boy's words. Without saying anything else, they went back to their games.

Alexandra thanked Rui. He replied:

- You are very nice. Don't be sad. If you want, you can play tag with me.

- I love playing tag. I'm very fast! - said Alexandra.

Alexandra and Rui became best friends.

Students in the 3rd and 4th grades, 

Class I, of EB1 de Tonda, 

Agrupamento de Escolas de Tondela – Cândido Figueiredo

„The last Extrim” from Kalachevaschool

***

Extrim 2025 - „Ultimul Extrim”

    Împreună cu Kalacheva school și Anna Egida am perecut și anul acesta un curs de Extrim. N-am verificat, dar cred că a fost mai scurt ca altele, opt zile. Am trișat de data asta la unele lecții, căci recunosc c-am pus din desenele făcute cu alte ocazii. Prea puțin timp aveam la dispoziție. Mi-a plăcut prin faptul că se poate de reprezentat ceva, un obiect, o persoană, un anotimp, orice, desenând doar unele detalii. Dar cel mai mult mi-a plăcut că mi-am făcut autoportretul fără față - prin ceva ce mă face să mă simt eu. Locul meu preferat tot se poate numi autoportret, așa am înțeles eu lecția.

A fast dog

***

Un câine iute de picior

    Referința pentru acesta tot pe pinterest am găsit-o, dar ce penibil m-am simțit s-o văd pe instagram la cineva, care a ales-o tot pe aceasta, din enormitatea de fotografii de pe site, ca s-o deseneze. Ce coincidențe se mai petrec... Ceva asemănător mi s-a întâmplat, când am fost la o nuntă, o dată în cincisprezece ani, cu nu prea mulți invitați și era altă doamnă cu fustă exact ca a mea. Mă gândeam la același lucru - atâtea haine și atâtea brand-uri, tocmai fustă ca la mine și-a luat... (sau eu ca la dânsa?) 

    Mi-a plăcut să desenez această rasă de câine, am folosit și markerele de nuanță gri, la care demult mă uitam cu dor, și creioanele. Acel prim desen cu ogarul Osia mi-a fost un antrenament foarte bun.

A smart dog

***

Un câine deștept

    Ce vară, ce mai vară... De ce nu-mi vin cuvintele, nu știu, cred, pentru că e iunie, iar în iunie scrisul nu este spornic. Pentru că e vară și în cap e vacanță. M-am bronzat vizitând o expoziție de tehnică aeriană - avioane, elicoptere, drone, civile și pentru armată, și anume în această zi a fost un soare nemilos, ce m-a pârlit binișor. Asta voiam... să mă bronzez un pic.

    Cineva mi-a zis că desenele mele sunt mai reușite acum, poate a fost flaterie, poate nu, dar eu m-am prins la laudă, și mi s-a arătat spre desenul cu borzoiul Osia, precum că e interesant, mai multe poziționări într-o compoziție. Bine, m-a motivat, hai să mai fac din astea și am căutat pe pinterest niște referințe. Dar nu mai e ceea ce a fost, e ceva de altă natură, mai colorat, mai cizelat și nu e spontan.

The lighthouse bathed in azure waters

***

Farul scăldat în ape azurii

    Măcar o dată în lună să desenez un far. Ca pe un ghid. Uneori simți că nu se mai risipește întunericul și persistă senzația că nu vezi limpede. Dar poate să mă duc la oculist? Ah, ce rău vorbesc despre mine... 

    Gânduri despre bătrânețe mă împresoară, cam de ce m-ar speria, că doar nu e ceva ce poți evita. De fapt, se poate... dar e trist de tot...

    Bun, să lăsăm lamentările, să privim la apa de turcoaz și la celelalte nuanțe de albastru. Dar cred că m-am plictisit de faruri. De data asta pur și simplu am copiat de pe referință, nici un fel de creativitate, doar hașurare intensă.

With thoughts of the sea

***

Cu gândul la mare

    Așa e vara, gândurile sunt mai răzlețe, tot se rup și zboară spre apă, soare, nisip. E complicat să te concentrezi la muncă și să fii prezent aici și acum. În fiecare vară trebuie să găsesc niște forțe suplimentare pentru a face acest efort, să uit de anii de școală, care aveau trei luni de vacanță. Uneori nici nu-mi dau seama, cât de mult mă preocupă regretele pentru vremurile trecute, înțelegând că sunt inutile, și că încă n-am învățat să prețuiesc momentul de acum. Cu atât mai mult, cu cât îmi amintesc foarte bine, că îmi părea greu și deloc frumos. Încă mă sperie noul, încă cred că, ce încep a face, nu e bine, nu e cum mi-aș închipui. Parcă aș avea scris undeva niște letopisețe și trebuie să corespund cu acțiunile mele, a ceea ce e scris acolo. Veșnicele iluzii...

    În desenul de mai sus am desenat, începând de la hașurarea completă a elementelor, nuanță după nuanță, fără a face mai întâi unele contururi. Mai exact, am desenat pete de culoare, acel procedeu generalizator, care te ajută să ignorezi mulțimea de detalii. Văd această metodă în desenele lui Andrea Serio.

Looking out the window

***

Să mai privim pe fereastră

    O fereastră ar putea fi chiar o fereastră? Da, desigur, de ce nu. Doar că uneori n-o vezi, privești prin ea și se deschide o lume întreagă, ce pornește din interiorul minții și sufletului. Ca un fel de cornucopia, revărsându-se cu zgomote de cascadă. Pot fi gânduri, într-un fel aruncate peste crengile copacilor, acoperișuri de case, pe drum și pe umerii trecătorilor. Mai pot fi și simțiri adunate de ceva vreme și au devenit atât de grele că ies pe oriunde, împrăstiindu-se în zarea cerului. Te miri de ce ciorile s-au ridicat în aer toate odată, croncănind. 

    Îmi mai pun întrebarea dacă ce văd e real sau e ceea ce am scos din mine. Dar de obicei, nu mă gândesc la asta. Nu am așa capacități, să fac o distincție între lumea din capul meu și cea din afară. Și nu am nici resurse suficiente, nici dorință să le irosesc pe cele de care dispun. 

    Apoi pare că mă uit într-un gol ce se adâncește, nici nu observ cum privirea mi s-a întors invers. Dacă ar întreba cineva ce este acolo afară, n-aș putea să-i răspund. Or, cu asta am și început, că privim prin fereastră, ca să ne vedem în noi și poate dacă plouă.

I put the spirit in the jug

***

Am băgat spiritul în ulcior

    Aici e ascuns un omulean, cu capul chel, mărunțel, încape bine într-un vas ca acesta; dar poate e un duh din poveste, numai că eu nu vreau să apelez la el. Poate să dea peste cap totul - anume el este cel care îmi face revoluție, mă sabotează și i-am găsit locul, îl simt cum fierbe acolo, că ulciorașul e plin cu apă fierbinte, lasă că nu-i este nimic, tot el o va răci până la gheață cu energia lui revoluționară: va zice că nu e bine să fie cald și va face să fie rece, apoi rece tot nu va fi bine și iar va căuta cald, om nebun veșnic nemulțumit. Nu mai moare acolo, are vasul un hogeag mic și mai e și gin doar.

    Cu greu mi ți l-am buchisit acolo, i-am pus capacul repede, să nu-mi vină jelea, că nu mai scap de el.

    Vasul acesta îmi amintește de o burtă - bagi în ea ce găsești și aștepți să se digere, numai să nu uiți să mai scoți de acolo, că dacă bufnește!!!! vai și amar...

Little moments of the day

***

Mici momente ale zilei

    Mă reîntorc la schițarea oamenilor. Mi-am amintit de când eram mică și voiam să rămân singură, fugeam sau în grădină, sau în cuhnea de vară și mă băgam în fundul lejancei, după mulțimea de lucruri adunate acolo. Aveam tot timpul câte o carte preferată, ascunsă acolo. Desenând această fetiță mi-am amintit de aceste clipe ale copilăriei mele. Anume expresia ei absorbită de cine știe ce carte mi-a atras atenția. Ador să stau și eu așa - scufundată într-un colț moale și cu o carte în mână, dusă în lumea descrisă de ea.

Drawing as a conversation with yourself

***

Desenul ca o discuție cu tine însuți

    Actualmente nu mai stau să analizez mișcările mele, desenez pur și simplu... - of, chiar așa să fie?

    Totuși este o activitate neobișnuită, și eu care credeam că e ceva simplu, ca pentru copii. Dar nu e așa! Este o activitate independentă, care necesită o implicare multilaterală, un fel de proiect interior, ce are nevoie să fie conceput, crescut și dezvoltat, cu sfere intelectuale, practice, organizatorice, marketologice. Trebuie să fii prezentă și în interior, și în exterior, adică să ai capacitatea de a scoate din tine ceva cu adevărat autentic și aici e nevoie de o capacitate de introspecție puternică, apoi trebuie să ieși în afară, în societate, iarăși să fii la fel de prezentă, să stabilești conexiuni și relații sociale, să demonstrezi și să convingi mulțimea, că au nevoie de ceea ce ai scos tu din interiorul cela al tău. E com-pli-cat!

    ...și mai zic că nu analizez... 

    Pare că am dat de vinovat (simțeam eu că trebuie să analizez...), iarăși i-a crescut puterea criticului ăla interior, a poposit în față, nici n-am observat când. Și deodată a început a mornăi, vezi ce complicat e, nu te mai băga!

    Și nu e chiar greșit ceea ce insinuează el, dar nici chiar să las totul baltă, nici asta nu e o soluție. Hotărăsc astfel - voi merge cu pași mai mici, fără să mă presez, îmi amintesc doar că nu am unde mă grăbi. 

A lantern in the sunset light

***

Un felinar în lumina apusului

    În cazul de față am schițat acest felinar, însă mi-am propus să redau un apus de soare, chiar dacă în fotografie nu era așa. Pe Pinterest sunt o mulțime de seturi cu nuanțe, referindu-se la tematici diferite. Nu a fost greu să găsesc și pentru apusul meu culorile necesare. 

    M-am săturat să tot fac cerul albastru și repede să iau ocrul și nuanțele acestuia ca să completez compoziția. Îmi place foarte mult aceste nuanțe și jocul lor, și totuși, am ajuns să cred că e nevoie de complicat lucrurile, pentru ca să pot continua și să nu abandonez din cauza plictiselii.

This is what happens when you only have one marker like a poor beggar

***

Când ai doar un marker ca un biet cerșetor, se mai întâmplă și să desenezi

    Măi, măi, am niște dușmani, îmi fură creioanele și rup carnetele, masa e dărâmată și scaunul deșelat, conexiunea la internet dată peste cap...

    Iar eu ca un boschetar al desenului am cerșit un marker de vreo sută de ani și un stilou  și am făcut un far. Iată așa viață grea, ce să mai vorbim...

Evening atmosphere

***

Atmosferă pe-nserat...

    ...dar felinarele încă nu s-au aprins...

    Am vrut să fac ultimele raze ale soarelui în apus, care se mai țin cu ambele mâini de acoperișul clopotniței, dar, după cum se vede l-am scăpat, a lunecat după orizont, cu toate mâinile, a luat și contrastul frumos între cald și rece și umbrele clare. Acum privesc, nici galbenul nu-i galben, nici cele două albastre nu se împacă, roșul încă mai încearcă din ultimele puteri să facă dispoziție și chef. Seara e seară, timp de tranziție...

I can still find lanterns on Google Maps

***

Mai găsesc felinare pe Google Maps

    Dacă nu faruri, atunci felinare. E bine și în întuneric, dar când e lumină e mai bine.

    Mi-a fost mai greu să desenez ceva ce la prima vedere pare a fi ceva nesemnificativ. Un semn de circulație, ce e asta? Nu e frumos! Dacă era un castel, sau vreun monument... Am zis că e timpul să fac și desene cu colțuri care nu sunt pe wish-listurile înrăiților călători. Una din profesoare zicea să ne organizăm astfel de provocări, pentru a ne antrena capacitatea de a observa ceva obișnuit, ceva ce e atât de văzut încât a devenit nevăzut.

Let's be reborn like nature

***

Să renaștem precum o face natura

    Îmi iese câte o expresie din astea, de parcă sunt la biserică și încep a predica. Ei, ce să faci, trebuie să încep cu ceva și zic și eu ce-mi vine prima pe limbă. Desenul l-am pornit cu verdele cel dintâi care apare și așa am continuat și cu altele, după cum vedeți primăvara și-a luat locul aproape definitiv. E aici, extraordinar de frumoasă, nemaipomenit de verde, de parcă a mâncat ceva învechit... hi-hi-hi... după  iarnă au rămas numai putreziciun, e logic, măi. 

    Asta e o idee, am să desenez o fată verde. Este și un cântec pe la noi: „... fată verde, cu părul pădure...”, totuși nu e mare idee... dar mă voi gândi la asta. Știu că este prin legendele britanice sau irlandeze una despre omul verde, la noi va fi despre o femeie verde. Tocmai am citit, i se mai spune Omul din copac și semnifică în special renașterea. Ați observat fraza ce mi-a ieșit la început și unde am ajuns. Asta e cu primăvara, renaștem din toate simțurile, ne trezim!

Greyhound / Barzoi

***

Ogarul Osia

    Peisajele din referințe mă fac să fiu foarte atentă în desenatul meu. Nu mă pot abține să tind spre a face desenul foarte apropiat de fotografie, mai ales culorile. Îmi place ce îmi iese, dar am un fel de nemulțumire, parcă mi-aș dori ceva, un fel de rebeliune. Aș vrea să simt o liberă exprimare, un curaj și ca și cum ar ieși ca pe unt. Acum scriu, iar prin gând îmi trece, că iarăși mă țin de idealuri și iluzii. La urma urmei, iese cum iese, greu, ușor, tot îmi este o plăcere și asta e mai important.

    Urmăresc un domn pictor rus care are un câine dintr-aceia barzoi, ogari rusești. E atât de caraghios, că îmi place anume pentru acest fapt. Nici nu-ți vine a crede, când îl privești, că poate fi atât de iute la fugă. Astfel am pișcat câteva screenshot-uri și am zdrelit cîteva schițe.

    Las și numele domnului  - @schemelinski

Behind the blue-tinted glasses

***

Ascunsă după ochelarii cu sticla albastră

    Merg pe drum agale, nu vreau să mă grăbesc. Mai rămân în plimbarea asta, să privesc în jurul meu prin ochelarii cu sticla albastră. Mă simt extravagantă și chiar șocantă, mi-am aruncat peste mine un abure de „johnny depp”. Eh, e destul de rece în spatele lor, mai ales în zile de primăvară. În schimb m-au ajutat să aleg nuanțele pentru acest desen.

Spring flowers

***

Flori de primăvară

    În pădurea de lângă sat nu se găseau ghiocei și credeam sincer, că sunt pe cale de dispariție, după cum spunea cartea roșie. În timpul plimbărilor de primăvară gândeam și speram că voi găsi unul, dar în zadar. Se spunea că erau culeși cu tot cu rădăcină și de-aceea au dispărut. Ce puteau face oamenii cu atâția ghiocei? Să zicem că le puneau în grădină, dar nu am văzut la nimeni. Acum îmi dau seama că pur și simplu, nu erau, pentru că clima nu le prea convine, e cam uscată.

    Și brândușe căutam, căci știam că trebuie să fie. Una am găsit, îmi amintesc bine. Și era albă. Așa de tare îmi plăcea numele lor, aproape că îi simțeam frumusețea pe limbă, ca și cum le mâncam, în timp ce le pronunțam. Am auzit că-i mai zice șofrănel... mmm, e încă mai gustos.

    Primele flori culese, însă, erau viorelele. Era mai călduț, apăreau cărări, adică zăpada era topită și se mai usca pământul, ...poate de asta nu vedeam ghiocei, ne duceam prea târziu...

Somewhere it's still winter

***

Pe undeva încă mai este iarnă

    Mi-a mai rămas un desen plin de iarnă. Mă grăbesc să-l pun aici, că mi-e frică că se va strica până la iarna viitoare, rămânând printr-o mapă în calculator. N-am când să mă gândesc ce simt, parcă mi-am pierdut capacitatea de a-mi asculta gândurile. Și de a mă asculta pe mine însumi. Presupun, că de aia desenez cabane la o poală de pădure, mă gândesc cum mă refugiez acolo și opresc timpul în loc.

    Pe de altă parte, aș zice că sunt niște gânduri malefice. Ce înseamnă să oprești timpul în loc? Să mori? NU. Dacă mori, timpul nu se oprește în loc. Atunci e foarte simplu, caut aer proaspăt, liniște de pădure, verde, să ating crengile și trunchiurile de copaci, să văd animăluțe zbughind și să recunosc păsările pe nume. Să reușesc să respir adânc și de mai multe ori. Să am și un scăunel și să mă așez cu spatele la pădure, să simt siguranța naturii, pământului și să privesc în zare cu speranță și bucurie. O fac eu și pe asta...

Late snowdrops

***

Ghioceii târzii

    Mă uit ce mai desenează lumea pictoricească, desenatoricească, ilustratoricească și tot teme primăvăratice, flori, verde crud, cer albastru și mult soare. Mi-a trebuit cam vreo jumate de lună să mă dezmeticesc și să mă dau și eu cu toate lumile acestea, cu atât mai mult că am admirat în curtea casei timp de-o lună ghioceii înfloriți. De câte ori mă mir de mine - odată ce ghioceii s-au ofilit deja eu m-am trezit să-i desenez - asta e, reacție întârziată... dar... nu mă grăbesc nicăieri, de fapt, limite n-am, mi-a venit și momentul pentru asta.

    Buuun... Aceștia sunt fotografiați de mine și se vede că m-am străduit să-i desenez ca pe o carte poștală. Stai, o idee super!!! Va fi felicitare pentru ziua de 8 martie! 

    Acum e bine, azi îmi place ce mi-a ieșit, dar ieri eram nemulțumită, de parcă prea i-am perfecționat. Repede am zdrelit alții, absolut imperfecți, iarăși am rămas nemulțumită. Seara am ajuns acasă, îi scanez și ce să crezi, îmi plac amândoi. Sunt în drept la existență amândouă desene....