***
Să mai privim pe fereastră
O fereastră ar putea fi chiar o fereastră? Da, desigur, de ce nu. Doar că uneori n-o vezi, privești prin ea și se deschide o lume întreagă, ce pornește din interiorul minții și sufletului. Ca un fel de cornucopia, revărsându-se cu zgomote de cascadă. Pot fi gânduri, într-un fel aruncate peste crengile copacilor, acoperișuri de case, pe drum și pe umerii trecătorilor. Mai pot fi și simțiri adunate de ceva vreme și au devenit atât de grele că ies pe oriunde, împrăstiindu-se în zarea cerului. Te miri de ce ciorile s-au ridicat în aer toate odată, croncănind.
Îmi mai pun întrebarea dacă ce văd e real sau e ceea ce am scos din mine. Dar de obicei, nu mă gândesc la asta. Nu am așa capacități, să fac o distincție între lumea din capul meu și cea din afară. Și nu am nici resurse suficiente, nici dorință să le irosesc pe cele de care dispun.
Apoi pare că mă uit într-un gol ce se adâncește, nici nu observ cum privirea mi s-a întors invers. Dacă ar întreba cineva ce este acolo afară, n-aș putea să-i răspund. Or, cu asta am și început, că privim prin fereastră, ca să ne vedem în noi și poate dacă plouă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu