***
Lipsa de culori și povara din gentuță
Îmi pare că m-am săturat de atâta culoare, credeam că n-o să mă mai satur, chiar îmi închipuiam că ar fi ceva ce mă definește. Fac ce fac și tot mă agăț de una, de alta, apoi încep a crede cu fermitate că face parte din mine, că iată m-am regăsit, asta sunt eu. Cel ce a zis, că doar schimbările sunt unicele momente stabile în viață, aș zice că a avut dreptate (zic așa cu jumate de gură, cine știe mâine voi citi altceva, care tot mi-a părea just).
Și totuși, nu degeaba am ales să fac un desen în grafit, așa mi-a fost starea de spirit, așa am văzut tot ceea ce aveam în jur, de parcă am pierdut privirea mea optimistă și într-un fel copilărească. O făceam intenționat, așa voiam să văd lumea în multe culori, să mă asigur că e vesel și bine de trăit. Îmi era frică să privesc altfel, era prea trist. Asta făceam, evitam să-mi privesc tristețea, mi-am zis că nu există, că nu e a mea, că pot s-o alung sau pot s-o arunc, fără nici un regret. Nu sunt prima și nici ultima, care a descoperit că are și o tristețe, care nu se aruncă, nu se ascunde, nu dispare, stă în gentuță, lângă rujul de buze și ochelarii de soare și de fiecare dată, când deschid fermuarul, dau cu ochii peste ea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu