***
Drumul printre ierburile câmpului
Vine ploaia. Privită de departe, în zare, pare o jucărie, o stropitoare răsturnată.
Cu un toiag în mână drumul te conduce undeva nici nu știi unde. Ierburi înalte fac balustrade într-o parte și alta. Sunt de toate felurile, mai înalte, mai scunde, cu flori sau fără, uscate, sunt care abia cresc. La vremea asta totuși sunt mai multe care încep să se usuce. O lume întreagă de vietăți sunt acolo în adâncul tulpinilor lor, aproape de pământ, au viața lor, cine știe poate se grăbesc să se ascundă, strâng în grabă rufele de pe sârmă. Pare foarte interesantă această lume mică, dar cu mult mai mare totodată.
S-a lăsat liniștea dinaintea furtunii, iar aerul e îmbibat cu praf de apă. Pare că câmpul deja a căscat gura ca să înghită aversele una după alta.
Simt o frică și o grabă care crește treptat, caut în jur adăpost și nu văd nimic. O șopârlă verde a țâșnit cu foșnet din dreapta și fluturând cu coada într-o parte și în alta a intrat în ierburile din stânga, la fel ca fulgerul care a spart norii ceea de acolo. Parcă nu îndeajuns mă grăbesc și eu. Nimic nu mai țirie, nu ciripește, nu croncanește, chiar și vântul s-a ascuns. Poate găsesc vreo frunză de brusture, dar cred că ploaia se mișcă mai repede decât mine. Pare că va trebui să mă resemnez, la urma urmei mă fac una cu ierburile, ca acea șopârlă, mă strecor printre tulpini, reușesc chiar să smulg din cele uscate și zdrobesc o mică colibă. Ce idee strălucită, tocmai a scăpărat sulița cerului, bine că oleacă mai încolo de mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu