***
Poate... încă o clipă și se va scufunda...
Iată ce a ieșit de sub mâna mea - un far prins între ghețari reci și de un albastru strident, exact în plină vară, mai are puțin și se scufundă...
Îmi amintesc că-mi era frig și nu știam ce să mai fac ca să mă încălzesc, chiar dacă eram la adăpost. O uimire sau mirare mă cuprindea fără folos, încerca să mă încălzească, înainte de căzătura în gaura cea neagră din mintea mea. Ce capacități mai am - pot crea o gaură neagră în fracțiuni de secundă...
Și cum ziceam, îmi era frig în mijloc de vară, în plină caldură și zăpușeală, nu, nu era niciun virus, nici o bacterie. Mă gandeam ce-am mâncat, că venea de undeva din interior, chiar de la mijloc, m-a înfășurat strâns cu colanul împrejur și tot trăgea întruna, de parcă voia să găsească talia de la optsprezece ani. Nu știu ce e cu găurile negre, ce este în ele, dar cred că asta și e - dacă te pomenești acolo, nu mai exiști, nu mai ești tu și dacă vei ieși, și unde, și ce vei fi după ce vei ieși. Mi-am strâns capul cu mâinile, să încerc poate reușesc s-o opresc, tot mai strâns, știind sigur că îmi e cu neputință... neputința, asta e, ea e, numele găurii negre. Să fi fost legată cu adevărat și nu cred că aș fi simțit-o așa de infinită.
Era vară și mult soare, era atât de bine, de ce ar fi trebuit să străfulgere în plină zi și plin cer senin?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu