Swans on the winter lake in the sunset light

 ***

 

Lebede pe lacul iernatic în lumina asfințitului 

 

 

    ...Un asfințit roșu și vântos a mânat lebedele spre mal. M-am oprit să le admir, dar am rămas îngrozită de ceea ce am văzut. Lebedele albe aveau penele ca muiate în sânge, iar mișcările lor de curățare obișnuite, păreau o încercare deșartă de a se spăla de petele roșiatice. Vederea ce o aveam în față mi-a amintit  de scena unei crime vechi, clocită și ținută în taină, aproape cocolită ca o bunătate careva, dar în zadar. Și tot încerc de atunci să găsesc vreo explicație, să îmbin detaliile și nu reușesc - lebede albe și elegante, de o bunătate și fidelitate exemplară, cu calmitatea lor angelică, cu capul plecat cu supușenie, păreau căzute într-o defăimare de neînchipuit.

    Ca într-un vis tulbur, văzut la o frântură de noapte, asemeni unui spectator, când toate se petrec fără să te atingă în vreun fel, exact așa, stând pe o punte de lemn scurtă - o scenă cu oameni urmăriți de alți oameni, iar cei ajunși din urmă, uciși cu cruzime, tăiați și aruncați în apa lacului. Apa se înroșește și bucăți din hainele și corpurile aruncate apar la suprafață. Iar în apa aceasta de zmeu, cu jertfe măcelărite, pluteau lent și agale lebede albe, forfotind-o cu ciocurile lor... Am mai stat un pic cu privirea țintită spre lac, până ce soarele a mai coborât și a destrămat cursul imaginației mele, care într-adevăr, uneori o ia razna...

    Eu lucrez în continuare cu bețișorul meu de broșete. Se întâmplă să mă plimb printre rafturile cu birotică și sunt tentată de pixurile mecanice cu cerneală, dar mă zgârcesc, îmi zic; apoi îmi sar în apărare și iar îmi zic - dar nu mă mai zgârcesc, am și peniță, și cerneală, vreau să fiu un pic mai pragmatică, nu să adun instrumente la nesfârșit și, apoi, încă nu m-am săturat de bețișorul de broșete. Cu penița mecanică nu voi obține niciodată aceste linii aiurite și care sunt de capul lor în desen.

I say it is a symbol of the beginning of winter

 ***

 

 Eu zic ca e un simbol al inceputului de iarna

 

 

Odă pisicii în prag de iarnă

A mâncat de diminescioara

Și a zis că doarme oleaca,

Că e mohorât afară.

 

Pasul moale și domol

Ascundea un scop precis -

Țolul de pe vatră.

Să fie clar pentru oricine -

Corpușoru-acesta gingaș

A muncit din greu as-noapte.

Stăpânul a văzut dovada,

Înșirată la picioare 

Ca o perlă grăitoare.

 

A fost greu de înțeles,

Indivizii sunt sensibili

Cu vorbe într-ales.

 

 Într-o liniște de țară

Cu tic-tacul legănat,

A ajuns să fie seară.

 

Împlinită a fost ziua

N-avem ce ne îndoi,

Cu mult sens s-a întins felina.

The first legend

***

Cea dintâi legendă...

    ...Demult, foarte demult trăia un dragon ca toți dragonii,  cu coamă de foc, în șuvițe lungi, arzânde, scânteietoare, că dacă se întâmpla, doamne ferește, să-l ai în fața ochilor, ziceai că negreșit diavolul s-a ivit pe pământ. Dragonul însă rânjea în gura mare, firele coamei se înfiorau, trosneau și împrăștiau scântei în toate părțile, coama se înflăcăra tot mai tare și forța ei creștea. Era comoara cea mai de preț care o avea, căci comori, de altfel, avea foarte multe, o întreagă peșteră. Luptase cu dușmani, ieșind învingător de fiecare dată și, bineînțeles, avea dușmanii cei mai puternici. Coama făcea scrum și cenușă totul în jur, distrugea și făcea una cu pământul orice i se opunea. Dragonul era mândru și se îmbăta cu puterea nemărginită ce o avea. Trăia din belșug, pe un munte negru ca smoala, ars și pietros, cu râuri de foc, șiroind spre o prăpastie adâncă. Colinda în zborul său măreț, în jurul muntelui și mai departe de el, să mai vadă ce se petrece și să cerceteze lumea. Mai căuta dușmani, dar toți când îl vedeau, se ascundeau în grote de piatră, unde flacăra nimicitoare nu ajungea. Începea să fie furios și în zborurile lui a poposit într-o bună zi pe niște tărâmuri necunoscute, acoperite cu gheață. În depărtare se zărea ceva sclipitor, iar ajungând mai aproape a văzut un castel din gheață. Simțea valul de satisfacție și încredere, vedea lupta începându-se în mintea lui. Se gândea că a găsit un dușman pe potriva lui. Se rotea în văzduh în jurul castelului și încerca să vadă pe cineva. Dar, parcă era pustiu. Avântul începea să-i scadă... După mai multe cercuri, s-a așezat pe vârful înghețat al unui turn, castelul rămânea tăcut și extrem de rece. Furia îl cuprindea tot mai mult. Calmul rece al castelului îl înnebunea, trebuia să facă ceva...

    Un fâlfâit  larg se auzi, curenți de aer înghețat au umplut aerul împietrit din jurul castelului. Spre castel înainta o pasăre în zbor lent și maiestuos, aripi lungi și largi se mișcau în sus și în jos, în ritmul lent al unei muzici nemaiauzite. Părea că nu va ajunge niciodată, iar priveliștea ei e un fel de închipuire a ochilor de dragon furios. Atunci dragonul s-a ridicat în aer și a pornit spre pasăre, pentru a revărsa spre ea focul, ce îl ardea din interior. Era aproape, foarte aproape, burta i se înroșise, coama se înfoiase, iar gâtlejul i se deschidea gata să scuipe flacăra mistuitoare în capul păsării. I se arăta în fața ochilor cum dispare în foc castelul acesta prea pompos și pasărea asta prea înfumurată. Dar, nu a mai apucat să sloboadă jarul, căci pasărea a lăsat aripile în jos și s-a aprins, arzând într-un foc albastru, cu scântei purpurii, scuturându-se pe malul unui ghețar într-o grămăjoară de scrum. Dragonul a înțepenit în aer, arderea îi împietrea trupul, bucată cu bucată, cădea, ghețarii erau tot mai aproape, lumina ochilor s-a stins...

    Când și-a revenit era frig și nu știa ce e asta, mii de așchii de gheață îl împungeau din toate părțile, a întors capul și s-a văzut în oglinda gheții - cine era el? Era altfel, iar coama, coama lui de foc s-a prefăcut în ... ce e asta?!

    Demult, foarte demult trăia un dragon ca toți dragonii, dar nu chiar ca toți... avea o coamă din fire de ploaie...

November dryness

 ***

 

 Uscăciuni de noiembrie

 

 

    Vă invit la experiment! Să luați orice vă stă la îndemână și să scrijeliți pe foaie și să vedem ce vom obține apoi. S-ar putea să mai adăugăm câte ceva după, dar putem să nu adăugăm. De lipit câte ceva, niște foițe aurite, niște pete de cafea sau ceai - sunt atâtea tehnici acum... 

    Un fel de aiureală fără scop și utilitate. Dar cum să mai petrecem aceste seri enorme și mocirloase, decât să cădem într-o meditație artistică. A început perioada din an, când parcă aș coborî în niște străfunduri ale mele. E un fel de a fi. Poate că aș putea să mă identific cu Persefona, dar nu mă duc sub pământ chiar pentru jumătate de an, așa vreo câteva luni, dar este ceva ce-mi amintește de acest personaj. Și o fac aproape voluntar, chiar cu un fel de necesitate și un pic de plăcere.

    Îmi amintesc că în anii mei de adolescență, acei ani complicați, cu treceri și schimbări grele, cu lipsuri și pierderi, era la modă să faci compoziții florale din plante uscate și să servească de decor în case. Pentru  mine e foarte trist să păstrez plante uscate în casă, văd în aspectul lor o tragedie, la fel ca și animalele împăiate, la fel ca și fiolele cu specimene animale și umane. Acum nu fac nici într-un caz așa compoziții, însă pot să le desenez și accept frumusețea liniilor, varietatea și totodată simplitatea formelor, pot să adaug o anumită culoare care să schimbe dispoziția și atmosfera din jurul lor - ele devin o entitate cu conținut. Măi. da bețișorul ista pentru broșete e o descoperire pentru mine, nu mă limitează nici într-un fel, dincontra, criticul meu interior e sufocat, căci nu are argumente.

Autumn is not over yet

 ***

 

 Toamna încă e aici

 

 

    Vreau să continui subiectul din postarea anterioară, pentru că încă sunt inspirată de frumusețea copacilor toamna. A fost inktober doar, stă sticluța cu cerneală pe masă, iar eu mă rotesc pe scaun, cu mintea aiurea, după o săpuneală interioară, că adică, de ce nu desenez, că pierd timpul, că trebuie să exersez, patati-patata... Aproape că am devenit spectatorul acestor stări ale mele, chiar le ascult cu mare atenție, ca la o lecție foarte interesantă. Sunt critici și mai duri, am mai văzut. Și aș fi pregătită să mă aliez cu un astfel de critic, totuși prinde bine. La început era periculos, acum e cuminte, sau eu mai curajoasă, desigur, după ce amândoi am văzut ce pot...

    Deci, mă roteam pe scaun, mai repede și mai repede, și mi-a căzut ochiul pe un bețișor pentru frigărui din paharul cu pensule, băgat acolo într-un moment scurt de iluminare. Și cum eram un pic amețită de distracția mea, cu acea pornire ușoară, fără niciun fel de obligație, am pornit să încerc a desena cu el. Doar japonejii au bețișoare de bambuc. Un fel de continuare a jocului, așa și n-am învățat să fiu serioasă. 

    Am făcut eu liniuțe în sus în jos, am lăsat și m-am culcat. Dimineața trec pe lângă mâzgălelile celea încolo-încoace, îmbrăcându-mi ciorapii, trăgând pantalonii pe mine, pieptănându-mă, iar în cap mi se aranjează creioanele, nuanță după nuanță, cu cerința să păstrez imaginea până ce vin de la lucru. Cu greu am ieșit pe ușă.

    Iar seara, furișându-se printre acele linii făcute cu un bețișor, a apărut pe foaie soarele de toamnă, văzut și admirat, ținându-se morțiș de frunze și șoptindu-le să mai rămână, că el le iubește atât de mult.

A tree full of sun

 ***

 

 Un copac plin de soare

 

 

    Îmi mai trecuse comparația asta prin minte, dar nu eram cu stiloul în mână ca s-o întipăresc. Precum că în timp de toamnă soarele se mută și trăiește în frunzele copacilor. Sau frunzele au reținut, rază cu rază, o vară întreagă, toată lumina și sclipirea lui. De aceea, în plină toamnă, admirând frunzele pline de galben și alte nuanțe de acest fel, putem liber să vedem pe însuși soarele. Cine se mai uită la soare vara? 

    E imposibil să treci indiferent pe lângă un copac plin de soare în noiembrie, afirm cu încredere. La fel de măreț și singuratic, cu o postură de rege, era imposibil de ocolit, se cerea desenat.

 

Let me tell you a story...

***

 

Hai să vă spun o poveste...

 

 

    Corabia pierdută

 

    - Bunicule, zi-ne o poveste, hai! Uite, noi ne culcăm, suntem cuminți, ne învelim până sub barbă și ascultăm, cum vrei tu.

    - Hai, mai lăsați-mă, drăcușorilor, ia-te la ei, ce le-au căzut cornițele, s-au făcut cuminți. Eu-s bătrân, abia fâlfâi din gură, n-am dinți, ce-o să faceți voi dacă adorm înaintea voastră? Iar să mă boiți pe față, după moda asta a voastră trans... trans..

    - Nuuu, noi vom adormi înaintea ta, promitem!

    - Bun, mă înfoaie o poveste, fix ca o bășină îmblătoare prin mațe, demult-demult...

    - Nu, numai nu ca o bășină de-ale tale, că va puți!

    - Bun, n-o scot chiar pe toată, ha-ha-ha! - ce bună e asta, încă mai am haz, chiar îs bun... Hai să vă văd! Eu încep.

    De obicei, nu se întâmplă dintr-astea, însă nu există vreun om care să știe ce se întâmplă, și cum, și când, are voie, n-are voie, trebuie sau nu trebuie, să știți de la mine! S-a întâmplat.

    Era odată o corabie. Într-o bună zi s-a pierdut corabia într-o imensă mare de cerneală, cu tot cu comandant și basta. De-asupra mării acesteia în loc de ceață, cum se cuvine, plutea un somn, moale și cleios. Puteai să vezi vise aievea și să stai culcat ca între nori sau ca într-un puf imens zmuls de pe pântecele rațelor... Nu există o plăcere mai mare, cei cu LSD-ul pot să se hlizească ca niște nătângi, nu-mi pasă, eu știu ce spun...

    - Ah, iată de ce s-a pierdut corabia - a adormit  comandantul și toți ceilalți. Și dacă era somn în loc de ceață, atunci unde poate să fie asta, în altă lume? Într-o lume de poveste, ca cea cu pirații din Caraibe? Ce interesant! Și cât de neagră poate să fie lumea ceea, dacă marea e cerneală. Precis că e lumea de dincolo, iar ei au avut o busolă blestemată. Poate au avut un trădător, sărmanul a vrut să le facă rău și a ajuns și el dincolo, daa, sărmanul.

    - Nu, nu somnul e cauza și ei n-au adormit. Eu vă spun, în secret, au inventat totul, au întors lumea cu susul în jos, iar acum du-te și caută-i de unde nu-s. Au scris pe bucăți de hârtie niște brașoave, le-au băgat în sticle goale de rom, după cum e obiceiul, aruncându-le, ca cei proști să le găsească.

    - Și ce-au făcut mai departe?

    - Da de unde să știu eu? Să mai născocească și alții povești... Acei cu politica mă-sii!... Că eu mă duc să descarc corabia... Găsită...

    Inspirată de challenge-ul FolkTale Week 2023 cu firul de cuvinte: Lost - Ink - Sea - Sleep - Underground - Illusion - Found

Really great sketch

 ***

 

„Sketch-uri adevărate”

 

 
Sunt relaxată. Iese ce iese - eu le zic că astea sunt sketch-urile adevărate, făcute de mâna mea. Restul sunt desene frumoase și chitite.

A drawing for a Gzhel porcelain vase

 ***

 

Un desen pentru o vază din porțelan Gzhel

 

    Cerul albastru vibrează, a transmis unde peste tot. Copacii și locuințele l-au absorbit la fel ca stofele pigmentul indigo. Dacă e albatru atunci să fie albastru absolut! De ce nu? Avem nuanță înde-ajuns și de rămas. Am făcut desenul intuitiv, dar ideea stătea demult acolo undeva în mințișoară: un desen în nuanțe de albastru. Și nu din acelea ca Prussian Blue, dar ca cerul, adică pornirea s-o facă Ultramarinul. I-am înmânat estafeta și l-am binecuvântat...

    A pornit-o și a zis că nu poate începe de la cer, pentru că toată nuanța era împrăștiată în jur, și-a scuturat tot azurul peste lume. Bine, zic, fă lumea albastră...

    Admiram desenul și vreau să zic că seamănă exact ca desenul Gzhel de pe porțelanurile rusești.

I'm very busy...

 ***

 

Sunt foarte ocupată...

 

    M-am implicat în faimosul challenge cu cerneală #INKTOBER, urmărind-i ultimii ani pe alții cum se manifestă. Fiind concentrată asupra mâzgăliturilor diferitor emoții, provocate de cuvintele alese, am uitat de celelalte. Și oricum, sunt mândră de mine, recunosc. La sfârșitul lunii voi face o prezentare, încă nu m-am gândit cum, dar va fi ultima provocare a acestui challenge.

    Observ că mi s-a format un obicei - când aleg vreo referință, se întâmplă așa, că le aleg după creioanele ce mi-au rămas de la lucrarea precedentă, adăugând încă câteva sau mai eliminând din ele. Atât de mult aș vrea să pot lua decizii rapide și reușite, încât îmi ofer prea puțin timp ca să reflectez un pic înainte. Mă consolez cu faptul că acum pentru mine contează să exersez cât mai mult, mai puțin la adâncimea și suplețea lucrărilor. Am tot timpul înainte...

    Dar mai am niște desene mai îngrijite, mai colorate, așa cum îmi place mie. Și unul din ele e următorul:

A warm evening

 ***

 

O seară caldă

 

 

    E noapte. Sunt ocupată la calculator cu un text, o postare, nebunii de-ale mele. Angelica are un obicei - când mă așez la calculator, îmi poposește și prin mieunatul ei, îmi dă de știre, că ea e aici, are nevoie de atenție, mâncare anume acum, mângâiere, deja sunt sigură că o face intenționat...

    Azi a pogorît peste mine o deosebită inspirație, și desigur, Angelica e chiar aici, anume atunci, când cuvintele s-au eliberat și ies, alunecând ca pe unt. Și îi zic - ai mâncare, du-te și mănâncă tot, nu ajută. O împing cu mâna spre farfurie, zic - du-te, ai mâncare în farfurie, mănâncă tot și îți mai dau, mai este. Se împotrivește cu lăbuțele în covor și iarăși revine cu cerințe mieunătoare.

    Recunosc, situația durează de ceva vreme, chiar e vorba de ani. Azi, e o zi specială, poate. Mă gândesc, ceva nu e clar pentru ea, iar o idee strălucită îmi șoptește - zi-i în franceză...

    - Allez, va chercher ta assiette, elle est pleine. Tu este le meilleur chat du monde, va voir ta assiette. Allez! îi arăt eu direcția, de data aceasta fără s-o împing de fund.

    Se duce, oameni buni, eu cred că am halucinații - pisica înțelege mai bine în franceză, decât în română... Pisica mea are 13 ani, dacă facem comparație cu vârsta oamenilor, a ajuns la pensie, reiese că am un bătrân înțelept în casă. Hotărât, de azi mă voi adresa la ea cu dumneavoastră și mă gândesc ce întrebări existențiale să-i pun. Apropo, în română sau în franceză, - iarăși se complică viața...

Modigliani... and other

 ***

 

 Modigliani...

 

 

    Datorită sketch-zamesului din anul acesta de la Kalachevaschool am făcut o copie după un portret de-a lui Modigliani. Opera lui impresionează. E genul de artă la care te uiți, te tot uiți, te uiți în altă parte, iar în fața ochilor persistă tabloul lui. E vorba de o intrigă, te atrage să tot cauți în traseurile de culoare, de parcă ar fi ascuns ceva acolo. M-am aprins îndată ce am văzut lecția. Trebuia de folosit alte materiale, chiar și bucăți de textile, pastel, guași, dar eu sunt cu creioanele, mi-au concrescut în degete definitiv, nu pot să le las. Mi-a părut simplu, îmi închipui cum ar fi el în zilele noastre și cum face lecții de sketching, zicând: - nu vă complicați cu proporțiile, uite-așa, linia gâtului foarte elegantă, mâinile trebuie să fie expresive, să se vadă bine, conturăm cu negru ca să delimităm nuanțe apropiate și nici într-un caz nu vă complicați viața, desenând niște ochi... Și m-am simțit și eu un pic Modigliani...

Azi e altă zi și vreau să adaug aici încă două copii după doi pictori. Am preluat încercarea de pe profilul Tweeter - @VirtualStudio, cu hashteg-ul #PortraitChallenge.

Burnt nature

***

Natură arsă

    Când desenez plante sau flori cu un creion negru, îmi persistă o senzație cu caracter contradictoriu. Nu pot să mă detașez de această reprezentare nefirească a vegetației. Nici o altă nuanță, nu mă contrariază atât în asemenea lucrări, cum o face negrul. De parcă ar insulta natura sau i-ar diminua valoarea, ceva de genul acesta. Desigur, cunoaștem expresia, cum că negrul e culoare nobilă, dar prea puțin mă consolează. Pentru că e exact imaginea unei naturi arse, răvășită și transformată în cenușă, o imagine de mare tristețe și durere.

    De ce am desenat cu negru, dacă mă deranjează? Pentru că nu aveam alte creioane în geantă, iar dorința era prea mare și mi-a depășit senzația cu caracter contradictoriu.

A very beautiful sunset

 ***

 

Transformare sau moarte, moarte sau transformare

 

    Uneori mă gândesc că omul e atotputernic, doar el crează realitatea din interiorul minții sale. Atunci când te afli într-un corp, în casa ta, tu creezi ceea ce este în jur, chiar și universul. Și fiecare, după posibilitățile mintale, morale, psihice, fizice, poate dovedi asta. Mijloace sunt atâtea, câți oameni sunt. Sau ființe, poate și o plantă își creează propria realitate, sau gândacul de colorado crede că cartoful e soarele, ce mai contează că oamenii numesc soarele o stea, care arde aproape veșnic. Și cum am putea să căutăm alte lumi, vorbim de extratereștri, dacă ele pot fi chiar în jurul nostru. Vecinul aș putea spune că e un extraterestru, pentru mine, nici el singur nu își cunoaște toate străfundurile sinelui, nu tocmai eu să i le aflu... Sincer, nici nu prea am nevoie, și nici timp, de m-aș clarifica cu ale mele, dar nu susțin că nu mă interesează...

    Mă gândesc, pur și simplu, soarele când apune - moare sau se transformă? Din viziunea soarelui, nu se întâmplă nimic, situația e constantă. Pentru un om - depinde... Pentru celelalte „ființe ale Domnului” - nu știu... Eu știu că se spune că moartea e o transformare, dar, ideea e că încă nici un om, ființă a Domnului sau  nu, nu a putut povesti despre asta, cu atât mai mult plantele sau animalele, eu zic, că omul poate crea orice realitate, e mai ușor de murit, dacă să numim moartea ca transformare, sau când ne macină multe dorințe și e clar că o viață nu ajunge pentru asta, e perfect să credem în reîncarnare, putem planifica aiuritele de dorințe.

    Apropo, cine poate confirma că are amintiri de până la un an? Și cum sunt ele?

Unexcused absence

***

Am fugit de la lecții...

... cam așa aș defini faptul, că am lăsat într-o parte cursul și m-am lăsat furată de o mică scenă venețiană.

Using the waxed pencils we highlight the hero by drawing the background

 ***

 

 Folosind creioanele cerate, evidențiem eroul, desenând fundalul

    Cu creioanele Stabilo e mai comod să faci niște desene rapide, cu mișcări largi, fără să te gândești mult. Astfel, în exercițiul cu desenarea fundalului am ezitat, din cauza texturii lor lipicioase. Îmi părea că (și încă îmi mai pare), îmi provoacă un disconfort dacă acopăr o suprafață întreagă cu stratul acesta gras. Totuși, sunt o elevă cu tendințe perfecționiste, și am pășit peste disconfortul și rezultatul pe care l-am obținut îmi place - la urma urmei n-o să mă culc pe această suprafață... 

    Aceste creioane le asociez cu un profesor indulgent. Cu tot disconfortul de la textura lor, e foarte ușor să lucrezi cu ele.

And now it was the turn of the wax pencils

***

 

A venit și rândul creioanelor cerate

 

    Aceeași tehnică înfăptuită cu creioanele cerate. Desenăm obiectul prin linii și adăugăm câteva elemente auxiliare.

    Ceva scriam despre stihii, pământ și apă, iată și un material intermediar, creioanele cerate. Eu am creioanele Stabilo pentru asta, la propriu, pare că desenez cu unt. E atât de ușor cu ele și fără nici un inconvenient (ce cuvânt am găsit prin etajele memoriei, sunt uimită de mine...). Am mai scris despre ele, dar atunci a fost prima experiență, scurtă și impulsivă. Acum însă le apreciez și mai mult.

We continue the course

 ***

 

Continuăm cursul...

 

    Continuăm să lucrăm. Îmi place să zic „lucrĂM”, de parcă n-aș fi numai eu, dar mai mulți. Dar, de fapt, nici nu prea m-am gândit, de ce zic eu așa, îmi mai inventez și eu companie, de parcă aș avea mai multe părți - un șef, o secretară, un curier, un specialist, un ucenic, o căscată - ceva de genul „Billy Milligan”. 

    Lucrăm încă cu acuarelă, facem fundalul și eroii principali apar de la sine -  îi graficizăm.

And, ... the color graphics began...

 ***

 

 Deci, grafica în culori a început...

 

    Iată și culorile au apărut! Am revenit la acuarelă și ce ușoară este față de creioane! Atât de evidentă e forța brutală a grifului, care sapă în hârtie, aproape abuzând de ea, încât  se observă urmele și pe următoarea foaie a carnetului. O forță asemănătoare demonstrează și acuarela, dar în ce formă? - atingând ușor foaia, mângâind-o cu firele pensulei, schimbându-i ușor relieful, cu eleganță și măiestrie. Parcă ar fi două stihii diferite - apă și pământ.

    Așa,... un fel de introducere poetică...

    Am folosit acuarela și, folosind același procedeu al hașurei, am desenat „eroul”. Se are în vedere fiecare trasare de pensulă, dar se cunoaște că aspectul liniei depinde de forma pensulei, deci se poate vorbi despre orice linie, pată, șfichi, zgârietură, atingere, întorsătură, că este o linie, este o apariție și manifestare a materialului, pe care îl folosim. E foarte bizar și complicat să exprim acest gând, privind masa de lucru și înțelegând că orice obiect, indiferent de forma și destinația lui, ar putea să facă o „linie” și fiecare dintre aceste „linii” pot avea oricare denumire, care am indicat mai sus. Încă o dată mă repet - e complicat... eu fac eforturi, cândva, promit, voi fi mai explicită.

    Deci, grafica în culori,... ce să zic, culori am folosit, dar că a fost grafică, mai puțin. Aș zice, că mai am de exersat.

We color the background to draw the main hero - abracadabra!

 ***

 

Colorăm fundalul, ca să desenăm eroul principal - abracadabra!

 

    Următorul exercițiu a avut ca scop să observăm lumea invers, adică să începem desenul prin colorarea fundalului, ca să obținem silueta eroului principal. Un fel de abracadabra, i-am zis eu. Această tehnică e destul de complicată pentru mine, dar bine, în varianta alb-negru, e suportabil. Natura trebuie simplificată la maximum, când e vorba de alegerea eroului. Eu mă complic enorm, văd o mulțime de detalii, iar detașarea și delimitarea nu vor să aibă loc. Însă sunt optimistă, pentru asta și exersăm.

    În acest caz am folosit markerul negru și tușul.

 

 

Color graphics course with Anna Egida, Kalachevaschool

***

 

 Cursul Grafica în culori cu Anna Egida, Kalachevaschool

 

    Un nou curs cu denumirea Grafica în culori, de la Kalachevaschool, cu Anna Egida, a fost luat pentru responsabilizare. Simțeam că-mi lipsea o doză bună de motivare și interes și știam că Anna Egida e profesoara cea mai bună pentru asta. Și totuși, trebuia să am niște sarcini concrete, căci se întâmpla să stau cu ochii în telefon, să caut la nesfârșit vreo referință care să mă inspire. 

    Am început ușor, fără mare presiune și vreau să postez rezultatele mele aici.

    Cursul se numește Grafica în culori, dar primele lecții sunt cu materiale în culoare neagră - cărbune, creion grafit, marker negru, tuși... de fapt, negru tot e culoare... Lucrările de mai jos le-am făcut cu creionul cărbune, având sarcina de a face liniile cu o singură mișcare.

 

The authority of the Prussian Blue pencil is enforced

***

 

Creionul Prussian Blue își impune autoritatea

 

    Îmi place să folosesc albastru - marea albastră, cerul albastru... Lucrarea am început-o cu un stilou simplu cu cerneală albastră, mă gândeam că va fi mai impunător, că va avea o implicare vizuală mai mare la final, dar s-a dovedit că are prea puțină forță. Creionul Prussian Blue predomină și l-a înghițit dintr-o răsuflare.

The rusty lighthouse

***

 

 Farul ruginit

 

 

    Le-am făcut pe ambele în aceeași zi. În cazul acestuia începutul este linerul sepia, culoare caldă, care a determinat parcursul lucrării.
 

The cold sea and the yellow lighthouse

***

 

 Marea rece și un far galben

 

 

 

    Pentru a face linia de început, linerul verde smarald a zis că el își asumă responsabilitatea. A zis, vreau eu să încep azi, să fiu ghid și să vedem unde va duce lumina mea verde. Și am văzut. Am ajuns la o mare rece  și severă, cu răsuflarea întretăiată, după o furtună tulburătoare, care încă mai tresare după fulgerele iuți de astă noapte și încearcă să-și recapete calmul.

"Fifty" positions of a cat

 ***

 

 „Cincizeci” poziții ale unei pisici

    Pisicile sunt inspirația mea în vara aceasta. Urmărindu-le pentru a le desena, învăț din lejeritatea și plasticitatea lor. Cât de plăcut să ieși în razele soarele și să-ți întinzi corpul în toate părțile.

Referință - @ema_malyauka