***
Lebede pe lacul iernatic în lumina asfințitului
...Un asfințit roșu și vântos a mânat lebedele spre mal. M-am oprit să le admir, dar am rămas îngrozită de ceea ce am văzut. Lebedele albe aveau penele ca muiate în sânge, iar mișcările lor de curățare obișnuite, păreau o încercare deșartă de a se spăla de petele roșiatice. Vederea ce o aveam în față mi-a amintit de scena unei crime vechi, clocită și ținută în taină, aproape cocolită ca o bunătate careva, dar în zadar. Și tot încerc de atunci să găsesc vreo explicație, să îmbin detaliile și nu reușesc - lebede albe și elegante, de o bunătate și fidelitate exemplară, cu calmitatea lor angelică, cu capul plecat cu supușenie, păreau căzute într-o defăimare de neînchipuit.
Ca într-un vis tulbur, văzut la o frântură de noapte, asemeni unui spectator, când toate se petrec fără să te atingă în vreun fel, exact așa, stând pe o punte de lemn scurtă - o scenă cu oameni urmăriți de alți oameni, iar cei ajunși din urmă, uciși cu cruzime, tăiați și aruncați în apa lacului. Apa se înroșește și bucăți din hainele și corpurile aruncate apar la suprafață. Iar în apa aceasta de zmeu, cu jertfe măcelărite, pluteau lent și agale lebede albe, forfotind-o cu ciocurile lor... Am mai stat un pic cu privirea țintită spre lac, până ce soarele a mai coborât și a destrămat cursul imaginației mele, care într-adevăr, uneori o ia razna...
Eu lucrez în continuare cu bețișorul meu de broșete. Se întâmplă să mă plimb printre rafturile cu birotică și sunt tentată de pixurile mecanice cu cerneală, dar mă zgârcesc, îmi zic; apoi îmi sar în apărare și iar îmi zic - dar nu mă mai zgârcesc, am și peniță, și cerneală, vreau să fiu un pic mai pragmatică, nu să adun instrumente la nesfârșit și, apoi, încă nu m-am săturat de bețișorul de broșete. Cu penița mecanică nu voi obține niciodată aceste linii aiurite și care sunt de capul lor în desen.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu