***
Cea dintâi legendă...
...Demult, foarte demult trăia un dragon ca toți dragonii, cu coamă de foc, în șuvițe lungi, arzânde, scânteietoare, că dacă se întâmpla, doamne ferește, să-l ai în fața ochilor, ziceai că negreșit diavolul s-a ivit pe pământ. Dragonul însă rânjea în gura mare, firele coamei se înfiorau, trosneau și împrăștiau scântei în toate părțile, coama se înflăcăra tot mai tare și forța ei creștea. Era comoara cea mai de preț care o avea, căci comori, de altfel, avea foarte multe, o întreagă peșteră. Luptase cu dușmani, ieșind învingător de fiecare dată și, bineînțeles, avea dușmanii cei mai puternici. Coama făcea scrum și cenușă totul în jur, distrugea și făcea una cu pământul orice i se opunea. Dragonul era mândru și se îmbăta cu puterea nemărginită ce o avea. Trăia din belșug, pe un munte negru ca smoala, ars și pietros, cu râuri de foc, șiroind spre o prăpastie adâncă. Colinda în zborul său măreț, în jurul muntelui și mai departe de el, să mai vadă ce se petrece și să cerceteze lumea. Mai căuta dușmani, dar toți când îl vedeau, se ascundeau în grote de piatră, unde flacăra nimicitoare nu ajungea. Începea să fie furios și în zborurile lui a poposit într-o bună zi pe niște tărâmuri necunoscute, acoperite cu gheață. În depărtare se zărea ceva sclipitor, iar ajungând mai aproape a văzut un castel din gheață. Simțea valul de satisfacție și încredere, vedea lupta începându-se în mintea lui. Se gândea că a găsit un dușman pe potriva lui. Se rotea în văzduh în jurul castelului și încerca să vadă pe cineva. Dar, parcă era pustiu. Avântul începea să-i scadă... După mai multe cercuri, s-a așezat pe vârful înghețat al unui turn, castelul rămânea tăcut și extrem de rece. Furia îl cuprindea tot mai mult. Calmul rece al castelului îl înnebunea, trebuia să facă ceva...
Un fâlfâit larg se auzi, curenți de aer înghețat au umplut aerul împietrit din jurul castelului. Spre castel înainta o pasăre în zbor lent și maiestuos, aripi lungi și largi se mișcau în sus și în jos, în ritmul lent al unei muzici nemaiauzite. Părea că nu va ajunge niciodată, iar priveliștea ei e un fel de închipuire a ochilor de dragon furios. Atunci dragonul s-a ridicat în aer și a pornit spre pasăre, pentru a revărsa spre ea focul, ce îl ardea din interior. Era aproape, foarte aproape, burta i se înroșise, coama se înfoiase, iar gâtlejul i se deschidea gata să scuipe flacăra mistuitoare în capul păsării. I se arăta în fața ochilor cum dispare în foc castelul acesta prea pompos și pasărea asta prea înfumurată. Dar, nu a mai apucat să sloboadă jarul, căci pasărea a lăsat aripile în jos și s-a aprins, arzând într-un foc albastru, cu scântei purpurii, scuturându-se pe malul unui ghețar într-o grămăjoară de scrum. Dragonul a înțepenit în aer, arderea îi împietrea trupul, bucată cu bucată, cădea, ghețarii erau tot mai aproape, lumina ochilor s-a stins...
Când și-a revenit era frig și nu știa ce e asta, mii de așchii de gheață îl împungeau din toate părțile, a întors capul și s-a văzut în oglinda gheții - cine era el? Era altfel, iar coama, coama lui de foc s-a prefăcut în ... ce e asta?!
Demult, foarte demult trăia un dragon ca toți dragonii, dar nu chiar ca toți... avea o coamă din fire de ploaie...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu