December is not just about holidays

***

În decembrie mai sunt și alte treburi...

    În decembrie mai sunt și altele, nu numai brad, globuri și argint, meniu de revelion și lampioane...

    Vazoanele mele au avut busuioc, roșu și alb, și a fost frumos. Au fost dintr-acei care au trecut pe alături și au rupt vârfuri, crenguțe și chiar unul a fost zmuls cu tot cu rădăcină. A venit toamna și am pus în ele crizanteme, au venit alți malefici, cu mucii după ei, limacșii, care mi-au mâncat toate florile, lăsându-mi câteva frunze. Cumpărasem mai devreme niște bulbi de lalele și narcise și mi-am zis că a venit momentul să le sădesc, după cum zice și instrucțiunea, și să înlocuiesc nefericitele crizanteme cu alte plante. Într-un vazon am băgat patru lalele, în altul - șase narcise, cu speranța să înflorească și să mă bucure, iar cei ce sunt deranjați de vazoanele mele să treacă pe lângă, fără să-și întindă labele mâinile spre ele. 

Grey Cat

***

Pisica sură

    Angelica are o mină de parcă e sfântă. Chiar era bine dacă îi desenam nimbul de-asupra mutricicăi. Și ce?, chiar e o mâță cuminte, responsabilă, nu dă bradul jos. Îmi spune, când a venit timpul să curăț litiera, când să-i spăl farfurioara, când are nevoie să ronțăie niște iarbă verde... 

    Eu sunt gata de sărbători, bradul e împodobit și mi-au încăput toate jucăriile pe el. Acum stau întinsă pe pat cu ochii mijiți, așa e mai frumos și pot număra sclipicii.

Aniva Lighthouse on Sakhalin Island

***

Farul Aniva de pe insula Sahalin

    Iarna vine de-acolo... Nu simțiți?

    Dintre toate farurile pe care le-am desenat, acesta este cel mai veritabil, un far adevărat cu o viață de far adevărată - chiar ar putea să fie un erou pentru poveștile horror, farurile pot să fie eroi  horror, plini de singurătate și șuierat de vânt, bântuiți de forțe de orice fel, ca să reziste la alte forțe și mai și.

    În fiecare dimineață, când mă trezesc îmi zic, că miroase a iarnă și dacă mă uit pe fereastră voi vedea zăpadă și voi simți aerul proaspăt. Mi-am făcut un decor în minte și chiar cred în el.

    Valul sărbătorilor m-a cuprins de-a binelea, am cumpărat o grămadă de jucării de brad, de nevoie trebuie să iau un brad mai mare, căci nu e normal să nu agăț toate aceste frumuseți, e absolut necesar.

The last lighthouse of autumn... or not...

***

Ultimul far al toamnei

Ce titlu marginal - ultim, far, ultima toamna, totul se termină, atât, capătul..  

- Și dacă e lumina de la capătul tunelului? Și ieșitul din tunel? 

- Să mai dramatizăm un pic, nu putem fără asta, mai punem și masca de marele mucenic Paraschiv și ni se pare că am găsit sensul vieții.

- Iarăși s-au adunat mai mulți, trebuie să-i mai scot afară, că mă înghesuie în mine însumi...

- Și ce dacă, la un loc e mai cald, vine iarna, trebuie să stăm grămăjoară...

- Ia mai lasă-mă cu grămăjoara, de parcă n-ați avea casă și foc în casă, ia, cărați-vă, v-ajunge cât ați stat în capul meu...

Este ceva în ritmul naturii, zic eu, la sigur, că iată un pic și vine iarna, eu, însă, trec la creionașul meu albastru, ca în fiecare an. Farul mi-a fost ca model de început, nu de sfârșit, după cum am scris în titlu, de fapt.

All stories are made up

***

Toate poveștile sunt inventate

    Viața e inventată, istoria este inventată, viitorul este inventat. Ce nu-mi ajunge mie? Vreau să văd mai clar. Sau poate mă năpădește suspiciunea cea mare, că totul este o minciună. Am nevoie de ceva misterios, să încep a cerceta, a observa, să pun întrebări, să mă încâlcesc singură în toate acestea, să mă simt învinsă de această lume și de propria incapacitate, cuprinsă de eșec să fiu nevoită să mă relaxez, lăsând totul baltă, până la alt epizod.

    Și această imagine este inventată, acel castel cuprins de vălul misterului, există sau nu există? Îmi trezește un fel de îngrijorare acei nori, ce se tot adună, și acel roșu inflamabil, care pare să ne cuprindă, și castelul, care pare să nu fie locuit, dar poate e bântuit de spirite malefice, ce ne vor intra sub piele, transformându-ne în monștri...

A colorful autumn

***

O toamnă colorată

    Ce culori minunate! Cam așa văd eu toamna anul acesta. Unde îmi întorc ochii, observ culori peste culori. E o încântare continuă...

    ... Sau așa vreau eu să fie?... Nu mai pot să știu, dar ar putea fi și una și alta.

It's still autumn

***

E încă toamnă...

E încă toamnă,

Să nu uităm,

că

Mai sunt și pisici negre,

Și bostani,

Și ierburi uscate.

Inktoberul s-a încheiat,

O lună cât un an.

N-am reușit pe toate

Ilustrațiile să le fac

Și nici în fiecare zi,

N-am pus pe rețele,

Dar sunt atât de mulțumită!

The Ghost Maker or The creature that lives under the duvet

***

Creatorul de fantome

sau

Ființa care trăiește sub ogheal

    În toamnă, odată cu amorțirea naturii, pământul își trage ceața pe el, învelindu-se. Cât de mult nu am disprețui această sărbătoare, dar ea se impune prin toate aceste semne ale naturii, care pare să fi ajuns la un fel de sfârșit.

    Mi-a ieșit și mie acest personaj, dar mai mult este o stare de spirit, specific toamnei, și anume lunii noiembrie. Eu îi zic chemarea naturii, un fel de chemare la hibernare, o coborâre în străfunduri și explorare de minte. Și ce poate fi mai bun decât un ogheal cald, unde crezi că te ascunzi. Dar de fapt nu, acolo e atât de bine, încât simțul de supraviețuire începe să se răscoale, că nu are cu cine lupta. Și iată poftim, începe să născocească singur fantomele, vampirii, urgii de toate felurile, cu toții se înghesuie sub această păturică și cine credeți că va fi dat primul afară? Desigur, că eu. Ies ca din pușcă, la spălat pe față, pieptănat, îmbrăcat și la lucru.

The summary for Inktober 2024

***

Rezumatul pentru Inktober 2024

Dried October plants

***

Uscăciuni de octombrie

    Dacă totuși sunt inflamată cu Inktoberul, flacăra neagră de cerneală a lunii octombrie, atunci să fie și uscăciuni din luna asta și tot cu cerneală. Dacă am pe masă numai cerneală, nu mă mai bag la altceva. Ei, numai două-trei creioane, pe-aici, pe colo. Anul trecut fix așa am făcut. Când vine toamna așa-mi trebuie niște întunecimi, să nu-mi mai pară viața așa frumoasă... Chiar și un tricou mi-am cumpărat - negru, cu desen din Saga Amurg, cu Bella, Edward și Jacob, parcă văd cum sărbătoresc Halloween-ul, ca niciodată. 

    Ce să mai scriu, e bine, e ceață, e mohorât, se îngălbenesc și cad frunzele. Am sădit niște crizanteme și le mănâncă limacșii. Am mutat vazoanele și sub ele aveam o întreagă fermă, de toate mărimile, încă o zi și nu rămânea nimic din ele. Și așa plouă mult, iar dacă dimineața nu plouă, atunci cade rouă de parcă e ploaie, încât toate mugurelele la crizanteme au putrezit. Poate să-mi fac vreun bostan cu ochi și gură?

Thoughts, reflections and the hastily drawn cat

***

Gânduri, reflecții și pisica desenată la repezeală

    Foarte ocupată, foarte. Nici nu mai am timp pentru mine. Și mă gândesc mult la asta, pentru că așa și n-a împăcat desenul cu viața cealaltă. Am crezut că le voi putea echilibra, dar nu sunt satisfăcută de picătura de timp ce-mi rămâne pentru desen și unele activități de-ale mele „prostești”. Și mă mai gândesc, că, cu ajutorul Domnului, ajung și la pensie, și, iată atunci, voi desena cât voi vrea și cum voi vrea. Și nici nu mă îndoiesc de asta, dar simt că ceva în interiorul meu scârțâie și se cam încrețește la așa promisiuni. Și totuși, îmi amintesc de cuvintele cuiva, că să nu pierd speranța și să mă gândesc în mod pozitiv, că și ce fac acum tot îmi trebuie. 

    ...E un fel de luptă între două lumi, de-acum știu asta, dar tare greu se mai înțeleg...

A kind of state of mind

***

Un fel de stare de spirit

    Am desenat un fel de stare de spirit. Credeam că voi scoate-o să nu mă mai bântuie. Acum aș zice că mi-a reușit, mă uit la ea, dintr-o parte, ca la o experiență și chiar un fel de trecere. Bine, destul de dureroasă, dar oricum trecere. Deseori, îmi vine în gând momentul nașterii și îmi închipui că e dureros și pentru copil, și când mai încerc să presupun, că, dacă, micuțul ar putea conștientiza și ține minte acest moment, atunci nu mai vreau să mă mai gândesc. S-ar putea spune și așa - un fel de naștere, când deschizi ochii și te doare de la atâta lumină, ți-e frig, că ești gol, te doare ceva și nu știi ce, ești speriat, că nu înțelegi unde ai poposit și încă nu te mai poți mișca... Încă am descris-o frumos, știind părerea socială, că nașterea e un moment minunat, trăind ceva de acest gen a doua oară în viață. Desenul e făcut demult, abia acum însă, mă pot uita la el fără vreun fel de emoții, doar un fel de mirare, că l-am făcut eu. Și pot să-l afișez aici, chiar pot și să spun că nu înseamnă nimic, doar o clipă de creație, ca de exemplu, cum este acum luna octombrie cu challenge-ul Inktober. Și chiar se potrivește foarte bine pentru el.

„Warming up” for Inktober

***

„Încălzirea” pentru Inktober

    Sună trompetele și goarnele - mâine începe maratonul Inktober! Mi-am ales propria temă și anume voi urma obiectele și scenele Vintage. Și iată prima ilustrație - Mașina spionului, ca un fel de simbol de pornire la drum și promit să mă țin... Dar nu pun jurământ...

Lighthouse drawn with two shades

***

Farul desenat cu două nuanțe

    Mă felicit pe mine, în momentele când îmi fac challenge-uri din astea. Uit acasă trusa cu creioane și mă uit prin jur cu ce aș putea desena. Și ce găsesc, aceea folosesc. Scotocesc prin geantă, prin sertarele oamenilor din jur, cerșesc carioci sau markere de birou și tot așa mai departe. La început mă învinovățeam, mă acuzam, că nu mă pregătesc, că nu insist în dezvoltare, că mă autosabotez, acum am întors-o invers, căci am obosit. 

    Și faptul că, am uitat ceva sau nu fac tot ce trebuie, este un motiv de a-mi lărgi orizontul, de a găsi ieșiri noi, soluții de a reuși, fără a pregăti ceva dinainte, fără a planifica, un fel de „supraviețuire” într-un mediu nou.

Self portrait

***

Autoportret

    Am crescut până la momentul când am putut să-mi fac un autoportret. Mai serios, eram în posesiunea creionului roșu, când am dat peste fotografia cu ochelari roșii. L-am păstrat o vreme, dar mi-am zis ce poate să fie, dacă îl pun aici. Dacă le pun pe altele, îi va sta bine și lui aici. De fapt e unicul, nu mi-am mai făcut altele. Dar oricum, nici portrete ale altora n-am făcut. Cred că mai am de exersat. Stau pe această cărare și privesc înainte cu încredere.

Let's dive into the sea of ​​plants

***

Să ne scufundăm în marea de plante

    Chiar mi-a venit așa idee și precis că o voi realiza, dar, stai, să treacă ploaia, care curge și revarsă șuvoaie după șuvoaie, cam de vreo trei zile. Să nu credeți că nu voi găsi, la timpul deacum, eu îmi dau bine seama, că încă un pic, și e mijlocul toamnei. Dacă întorc pasul spre stânga și merg doar un pic înainte, le voi avea ca pe tavă.

The lighthouse in the middle of the evening

***

Un far în toiul serii

Lună plină, mare liniștită, fără vânt, cormoranii s-au dus la culcare. Eu,... tot mă duc la culcare...

Why do we travel?

***

De ce călătorim?

    Ce căutăm în călătorii? De ce umblăm prin străduțe și iar străduțe? De ce absorbim colțuri de pereți, de uși, vreo două ferestre. Ce căutăm, să găsim ce? Ne uităm în sus, înainte, în părți, sub picioare, pipăim, mirosim sau gustăm, și adunăm, și strângem, până ce împietrim.

    De ce călătorim, ce să obținem? O nouă lume interioară obținem, dar nu deodată. Mai întâi am adunat, am strâns în niște saci de prin mâini și picioare, undeva prin burtă s-a mai oprit câte ceva și ne-am întors la căsuțele noastre, rutina de fiecare zi ne cuprinde și ne leagănă, ne zice să nu ne mai ducem nicăieri, că și aici e bine, mâncăm și bem de-ale beciului și grădinii noastre, aproape că uităm acele hoinăreli inexplicabile.

    Și într-o bună zi te miri de sine, de ce azi ai lăsat fereastra larg deschisă, ca vântul să plimbe perdelele de colo-colo și te așezi ca nesimțitul în plină zi de lucru, cu cănuța de ceai, admirând du-te- vino al valurilor din perdele. Apoi te miri de ce ai ales altă culoare la vopseaua de la poartă, alta decât verde sau albastru, ceva ce nu mai înțelegi și singur. Pe urmă nu mai vrei cu tot dinadinsul să semeni mărarul în rând, dar de ce nu în zigzag?...

"Histórias da Ajudaris" 2024 - illustration / poetry / social project / helping children

***

"Histórias da Ajudaris" 2024 - ilustrație / poezie / proiect social / ajutor copiilor

    Asociația portugheză de caritate „Ajudaris” m-a invitat să particip cu o ilustrație  la concursul „Historias da Ajudaris” 2024. Parcticipă mai mulți ilustratori, fiecare dintre ei creează câte o ilustrație pentru o poezie scrisă de către un copil. Toate ilustrațiile vor fi adunate într-o carte, iar tematica de anul acesta este poluarea mediului ambiant.

    Sunt recunoscătoare acestei asociații, că mi-a oferit șansa de a contribui prin intermediul desenului și ilustrației la realizarea de fapte bune. M-am simțit un fel de salvator și al copiilor, și al pământului. Poezia, scrisă de tânărul poet, este un apel către oameni, să privească în jur și să vadă, cât de mult suferă planeta noastră, fiind exploatată la maximum, inundată de deșeuri.

Vamos acordar!

Planeta Terra

Planeta Azul

Bonito e brilhante!

Redondo como uma bola

Gira como um pião

Sem parar, sem se cansar…

A Terra é linda

Gira à volta do Sol!

O Sol é brilhante

Lindo como um diamante.

O planeta é a nossa casa

Vamos dele cuidar

O lixo vamos separar

Para a vida na Terra melhorar!

O planeta Terra tem muitas cores

Gosto das flores, da areia e do mar

Dos golfinhos sempre a saltar

E dos caracóis a passear.

A Terra é um planeta cheio de alegria

A água é azul e tem muito ar

Há muitas abelhas e borboletas a voar

E o pôr do sol amarelo a brilhar.

Do nosso planeta devemos cuidar

Lixo do chão devemos apanhar

Em casa e na escola devemos reciclar

Fica tudo limpinho e o oceano a brilhar!

O planeta é o abrigo das plantas e dos animais

O ser humano todos deve proteger!

Desperdiçar água nunca mais

Pois sem água ninguém consegue viver!

O planeta Terra é nosso amigo

É azul e muito divertido

Se o quisermos manter assim

Não o podemos pôr em perigo!

O planeta Terra é muito frágil

Reciclar torna-o mais forte

Temos de ser muito ágeis

Para evitar a sua morte!

AE Pombal – EB Pelariga (pré-escolar e 1.º ciclo)

August is upset and leaves

***

August s-a supărat și pleacă

    August își strânge jucărelele, se duce, nu vrea să mai rămână. Zice că nu e supărat, dar eu știu, că ceva nu e în regulă, am zis eu vreo vorbă, care nu i-a plăcut. Iată așa e tot timpul, aproape merg în vârful picioarelor și tot, la urmă, iese pe dos. Îl întreb, ce e, de ce se duce? Tace. 

    Vreau să fac ceva, să mă mișc, să arunc lucruri în toate părțile, să mă vadă, dar nu pot, sunt legată cu fire invizibile, mâinile, picioarele, limba. Ireversibil.

    Atât!

A corner of the house

***

Un colț de casă

    Îmi pare interesantă situația, când sunt nevoită să stau pe un loc o vreme anumită. De exemplu, când trebuie să aștept pe cineva, care e ocupat, care mai are de stat la vorbă, de nu se mai satură.

    Soluția este să te așezi pe un loc și să începi să te uiți în toate părțile și să găsești, ce ai putea desena. Sau, pur și simplu, desenezi ceea ce vezi în față. Se poate și de simplificat, nu toate obiectele ar putea să fie trecute în carnet, mai lăsăm și pe afară.

    Să fi planificat să desenez și tot nu mi-ar fi trecut prin minte să desenez acest colț de casă.

Boiled corn and new potatoes

***

Păpușoi fierți și cartofi noi

    Șoptesc ceva frunzele de păpușoi. E august, ierburile își leagănă firele aproape uscate, fâșâind ușor, scoțând tristele sunete ale unui sfârșit de vară, cu melancolicul suflu că vine toamna. După o vacanță lungă, nu e chiar așa de trist, că e posibil să obosești și de vacanță. Alții poate și sunt triști, dar pe mine mă preocupă mai mult să găsesc o păpușă de păpușoi cu părul de mătase galben, dar găsesc numai cu castaniu. Îmi fac drum cu mâinile, fără să simt că-mi taie ușor pielea frunzele tari și ascuțite la margini, de la uscăciune, ca niște săbii veșnic scoase din teacă. Voi simți un pic mai târziu, când pielea cu un efect întârziat la căldura soarelui, va scoate din pori umezeala transpirației și toate tăieturile minuscule vor striga de usturime.

    Nu mă gândesc la asta, sunt concentrată spre ceva, de după acești mari ciocleji de păpușoi, drepți ca soldații în rând. Mă mai oprește câte un fir de mohor, agățat de rochie, cu intenție, poate ajunge și el undeva cu acest omulean. Mă las ciupită de pălămida înaltă, rămasă de la ultimul prășit, așa e ea, țepoasă, puțin îmi pasă, rămâne în urmă la locul ei...

    Alerg... înverșunată și nerăbdătoare, nu mai găsesc păpușa cu mătase blondă, sunt dezamăgită, m-am plictisit. Vreau acasă, ce am mai venit degeaba aici.

    Ah, vorbeau de cartofi. Iată am ieșit la lumină în fața soarelui, înconjurată de lanul de păpușoi, se întinde postata semănată cu cartofi. Acum e plină de buruieni și curpeni uscați. Poate nu e chiar așa de rău, îmi place să mă tăvălesc prin țărână și să caut cartofii în cuiburile lor. Vreau să găsesc unul mare cu mai multe capete, să aibă vreo trei.

    - Cum? Numai trei cuiburi ai ales?

    Ce mă enervează. Dar câte trebuia? Pe toate? Eu sunt mică, nu pot pe toate să le aleg. Ea e mare, poate să umble mai repede, tot timpul e înaintea mea. Încep să mă înfurii, nu mai vreau să lucrez. Îmi amintesc că n-am găsit păpușa, care voiam. Am decis, că-mi iau una cu mătase castanie, dar să fie cea mai lungă. Mă uit în jur, dacă mă vede cineva, o tulesc în lanul de păpușoi, vântul îmi ascunde zgomotul, totul în jur foșnește.

    Am găsit-o! Alerg. Încerc să o rup, nu pot, simt că mă apucă disperarea și neputința, cu greu am rupt cu tot cu păpușoi, dar am în mâini păpușa căutată. Numai că n-are mătasea blondă, cum îmi închipuiam, niciodată nu e așa cum îmi închipui. M-am înghesuit între două ciocleje verzi și răcoroase, mă așez turcește cu păpușa în poala rochiei, mai repede să împletesc mătasea, să văd dacă e destul de lungă gâța...

    Nici n-am auzit că mă strigă, m-am dezmeticit, când cineva mi-a înșfăcat păpușoiul și m-a apucat de-un umăr.

    - Uite la ea! Se joacă. Noi am venit aici să ne jucăm? Hai că ne apucă seara!

    Cred că nu m-am ascuns bine, m-a văzut. Mi-e ciudă pe cartofii iștea. De ce să-i strângem? Ce-o să le fie dacă ramân în pământ? E casa lor.

    Vreau apă, mă duc să beau, oare ce mâncare au luat la deal. N-am răbdare să ne așezăm să mâncăm. Tare e bună mancarea la deal! Și toți sunt mai liniștiți, îmi vor da și oleacă de vin, să mă „întăresc”. Și iar mă voi juca cu păpușoiul. Îmi mai trebuie trei.

    - Nu te mai juca cu țărna, hai mișcă mai repede din mâinile celea. Of, numai la mine se uită, nu mai pot să răsuflu oleacă. De parcă ea tare e harnică. Tot abia se mișcă.

    - Aaa! Un mușuroi în cuibul ista! Sunt plină de furnici roșcate - mă pișcă!!! Aaaa!!!

    - Vezi să nu te înghită! Ha-ha-ha! Ești mare de-acum, mai ai să te joci?

    Azi nu e o zi chiar bună. Mă așez în fața altui cuib, scormonesc, scot cartofii rozoviori, îi scutur și îi pun în căldare. Apoi la altul, găsesc cartofi mai gălbui, mai rotunjori, ce interesant, nu-s la fel ca alții.

    - Ce te mocoșești la cuibul ista? Hai mai repede. Caută bine, uite ai lăsat în urmă d-aiștea mici. Iar se uită la mine, ce nu mă lasă în pace odată. La dânsa nu se uită.

    - Hai, du-te după apă, mare treabă din tine...

    Hup! Ce bine! Ajung la fântână, mă aplec și mă uit la cercul sclipitor din adânc și mă văd pe mine. Mă gândesc cu groază, dacă cad în fântână? Mă ridic repede, găsesc o mică adâncitură în lespedea de piatră a ulucului, mă bălăcesc în apa călduță. În căldare este apă, umplu garafa și hai înapoi.

    - Iar n-ai scos apă rece? Ai luat de asta caldă. Te duce capul oare să faci ceva ca lumea?

    Trece și ziua asta urâtă. Se duce soarele, mă uit înspre el și mă bucur că-l pot vedea fără să mă doară ochii. Are o lumină caldă ca o cuvertură. Acum e bine. Acuși ne ducem acasă.

    În sfârșit, e seară, chiar noapte, ce bine că am terminat, parcă am făcut tot lucrul eu.

    - Hai la masă!

    Mă apropii de masă și în farfurie stă un munte de păpușoi fierți, care slobod un abur ademenitor. Îmi amintesc de păpușoaiele mele, le-am uitat pe deal și mă ia ciuda că sunt așa uitucă. Dar îmi trece repede, atât de tare îmi plac păpușoii fierți... dar cartofii noi copți cu coajă în ulei, cu sare, să cronțăie, încă mai tare îmi plac. Ce bun!...

    Am lucrat bine, totuși?...

Return to the lighthouse

***

Revenire la far

    Și iar mă întorc la subiectul farelor. Găsesc eu ceva în el, un fel de sprijin, sau cum se zice la noi la sat - un par înfipt în pământ - o constructie stabilă și înaltă cu o perspectivă impresionantă. N-am văzut niciodată unul, nici de departe, nici îndeaproape. Ele nu se prea află în locuri accesibile. Și încă mai puțin sunt la dispoziția turiștilor. 

    Am găsit un citat despre faruri de la Anne Lamott: Farurile nu aleargă încolo și încoace pe insulă, pentru a căuta bărcile care să le salveze, ele stau pur și simplu și luminează.

A view of the sea

***

O vedere spre mare

    „Așa văd eu marea anul acesta. Foarte sclipitoare. Mă dor ochii. Să mai adaug niște cerneală, că mă orbește. Aproape că nu vreau s-o văd...„ - poftim o doză de dramatizm!...

    Cerneala e foarte potrivită pentru a face umbrele extrem de accentuate. Soarele sclipitor și nisipul alb, care se întrec între ei, cine emană mai multă lumină, au nevoie de o umbră groasă și întunecată. Of, veșnicul echilibru!

Fresh vegetables

***

Legume proaspete

    Acestea le-am desenat astă vară, respectiv le-am cules tot atunci.

    Anul acesta avem altele și iată că s-au copt primele - castraveți fragezi. O. și-a pregătit deja buchetele cu plante aromatice - flori de mărar, stevie, crenguțe de vișin - să pună castraveți la murat. Ce să fac, asta e mantra lui, de fapt, nici nu am nimic împotrivă. Eu ofer cu generozitate urechi libere de ascultat - ce-o să facă, cum și când, ce fel de borcane, unde se vor păstra, cât timp și tot așa mai departe, un fel de alter ego, care ascultă și chiar și mai dă câte un sfat, care va fi luat ca atare, de parcă și l-a dat el singur. Apoi vor urma istoriile, cum va sta el la iarnă, la masă, cu vecinu, la un păhăruț de țuică de prune și va face felii de pâine neagră, prăjită pe o parte și pe cealaltă, fiecare împerecheate cu slănină afumată și cu câte jumătate de castravecior murat... 

    ...Credeți că va răbda până la iarnă?...

Sketch with a night scene

***

O scenă noptatică

    Mi-am dorit să desenez un ceva în timp de noapte, o scenă pe înserat sau chiar noaptea. N-a fost greu, după cum îmi închipuiam. Am început cu acel albastru deschis, magnificul cobalt blue. Apoi, simplu și lejer, au urmat prussian blue și dark indigo. Locurile pentru lumina din ferestre au rămas deocamdată goale, dar le-am umplut cu galben și portocaliu un pic mai târziu. Am retușat de câteva ori cu blue grey pentru a masca orice fon alb - albul pereților și ramelor casei.

    La final mi-am zis că seamănă foarte mult cu casa Uscher a lui Poe, dar m-am contrazis singură, că e prea multă lumină în ferestre pentru a fi ea.

The era of railway stations

***

Epoca gărilor

...Iar în gară... 

Acum încotro? 

Îmi place și nu-mi place... 

Mai mult obosită...

Mai des răvășită...

Am venit sau mă duc,

Nici nu mai știu.

Și totuși, și totuși,

Vii și te duci,

E și greu, și ușor,

Și urci, și cobori.

The beginning was like that

***

Începutul a fost așa

    Vorbeam de markerele de birou StabiloBoss și de aventura mea cu ele. Ziceam că a început mai banal decât banal, nici nu m-au interesat vreodată, nici nu le am acasă, nici n-o să le cumpăr. Acum mă uit la desenele acestea cu mirare, parcă nici nu sunt făcute de mine. De bună voie nu le-aș fi ales niciodată. Dar, nevoia, te duce unde nu ți-i voia (se știe, eu stau bine cu înțelepciunea populară). Într-o doară am căutat fotografia cu feliile de zămos și din șapte linii, mi ți le-am zdrelit.

    Alături de felii aveam altă fotografie cu o scenă urbană ordinară, pentru care imediat mi s-a așternut în minte planul de acțiune cu mișcările și culorile necesare pentru a o desena. Mai aveam cincisprezece minute dintre cele treizeci.

    A venit și a doua zi, de-acum știam că-mi trebuie o fotografie cu limpezimea mării și nuanțele ei de turcoaz. Treizeci de minute au trecut ca înghițite de un tornado înfometat.

    În sfârșit, mai calmă și mult mai prezentă în situația dată, nu puteam să nu aleg și o scenă fotografică cu un far. Era indispensabil. Tocmai aveam una foarte potrivită.

    Și, ca o concluzie, am o întrebare - de ce imprimanta nu redă cel mai neon dintre toate, cel orange, care este și în toate fotografiile? Ea îl redă ca o culoare a piersicului, nici un fel de țipăciune. Interesant, cât de bine se păstrează în timp aceste pigmenturi de neon.

    După acest far, deja am notat, au urmat scenele colorate ale Stockhom-ului și, ca final, cartea postală cu Beryl, Măreția Sa.

Stockholm in a broad view

***

Un alt colț de Stockholm

    Traseul cu mersul înapoi în desenatul cu markerele StabiloBoss continuă. Am dat peste alt colț de Stockholm, care mi-a trezit dorința și avântul să-l desenez în jumătate de oră. Parcă îmi era sete și îmi trebuia urgent să-mi satisfac necesitatea. Mă bucur de aceste fluxuri de energie, le urmăresc și fac tot posibilul să le prind și să le folosesc.

A fragment of the city of Stockholm

***

Un fragment din orașul Stockholm

    Am început de la sfârșit, de la ultima schiță cu markerele de birou. Cu ele am făcut cartea poștală pentru expoziția de caritate. Stai, că nu, am pus doar biserica din Stockholm... Dar, oricum, procesul a fost cam așa. Pentru că acum reiese că toate schițele făcute cu aceste markere au fost ca un antrenament pentru a face în sfârșit această carte poștală. De aici încolo, voi merge cu pas dindărăt, voi posta procesul de pregătire, voi scrie - two weeks earlier.

    Nu știu cum oamenii planifică mersul lucrurilor. Eu întreprind niște acțiuni, fără vreun plan, idee, gând, iar la sfârșit, văd postfactum, ce, cum și pentru ce a fost totul.

POSTCARD ART EXIBIT 2024

***

POSTCARD ART EXIBIT 2024

        Of, sunt atât de ocupată... Și, totuși, am făcut o carte poștală / felicitare, să o trimit la POSTCARD ART EXIBIT - Global artists donate art to help charities. In 2024 we're raising funds for MillHouse Foundation in McKinney, Texas, USA. #postcardartexhibit24. Și n-aș fi făcut-o, termenul e pe sfârșite, dar mi-a scris dna curator și m-a întrebat, dacă nu trimit și anul acesta. Mi-a fost ca un suflu de energie, drăguț din partea ei. Mă uit la fotografia ei și mă gândesc cât de mult seamănă a fi dintr-un film american, chiar îmi pun întrebarea dacă e reală. Serios..., dar trecem peste asta...

    Sunt recunoscătoare unui domn de pe tweeter, @CraggMalcolm, pentru că m-am inspirat din fotografia lui cu cățelul Beryl. Apropo, dumnealui a scos prima parte din roada de cartofi de anul acesta!

    N-am făcut nici o fotografie, nici o scanare, sunt cu capul răvășit, cea de sus e cernovicul. Și, desigur, acum la putere sunt markerele StabiloBoss!

A discovery of sorts

***

Un fel de descoperire

    E pauza de prânz și tot ce am avut cu mine am mâncat de-acu...

    Și cum ziceam e pauză, trebuie să mă relaxez, să fac altceva decât ce fac în orele de lucru. Alt regim, alt traseu și e departe, nu mai duc creioanele și carnetele cu mine, e greu. Dar nu pot să nu desenez, mă rupe.

    Pe masa colegului observ un set de carioci Stabilo, puse frumos în suport, dintr-acelea neon. De ce nu? Îmi răsare întrebarea în gând repede. Mă uit în jur, nu e nimeni, toți au ieșit. Pentru o jumătate de oră vor fi ale mele. Perfect!

    Cât contează situațiile noi, ambianțe noi și cum se adaptează mintea, cum caută ieșiri, soluții - atunci când vrea ceva tare. Nu mă gândeam că voi desena cu carioci de birou, încă mai corcolesc ideia să revin la gingășia acuarelelor...

An abandoned lighthouse

***

Un far părăsit

    Dacă vă era dor de un far desenat de mine, atunci iată-l. Era într-o seară, când mi-am oprit ochii pe creionul roșu și am zis că desenez doar cu el, dar nu m-am ținut de cuvânt, am mai întins degetul cel mic și spre altele trei.

    Mi-a amintit acest far părăsit despre poezia relatată de Fuego, scrisă de Grigore Vieru. Și atât de mult mi-a atins și mie sufletul această poezie, că am căutat-o să o pot păstra aici, s-o mai citesc din când în când.

Grigore Vieru
Urme pe nisipul auriu
( Legendă )
Lui Paul Fuego Surugiu 

Păşeam prin sfânta rourare
Pe-al mării ţărmure frăţesc,
Mirat că două urme clare
Pe ale mele le-nsoţesc.
Păşeam în dimineaţa lină
Atât, atât de fericit,
Părând eu însumi o lumină
În Universul infinit.
Creştin, am înţeles pe dată,
Că cel alături păşind
Era chiar Domnul ce se-arată
Prin semne numai ori în gând
Pe mare înceta furtuna,
Dragi urme mă-nsoţeau ca-n vis,
Voiam să le sărut întruna
Ca pe-al măicuţei mele plâns.
Tristeţea, însă, ca pe-un laur
O am simţit când am văzut,
Că cele două urme de-aur
M-au părăsit, au dispărut.
„Nu-ţi mai sânt drag eu, Doamne, oare?!”
L-am întrebat pe Dumnezeu.
Şi-am auzit un glas de soare;
„Te duc în braţe, fiul meu”.
Cu Ţara-mi de trudită pâine
Păşeşte, Doamne, -alăturea
Şi dacă merită, Stăpâne,
Tu ia-o-n braţe şi pe ea.

Monochrome sketches - graphite pencil

***

Schițe monocromatice - creionul grafit

    Cum am putut să-mi uit creioanele și carnetul acasă? Cum se spune la noi în sat - gură cască, ochi beliți (sau nu numai la noi în sat?).

    Bun, hai să văd ce pot face, cum să mă reabilitez în ochii proprii. Aha, văd un creion simplu - mi se face un pic mai ușor. Stai, că și imprimanta e plină de hârtie. Asta e, sunt salvată!

    Am adunat niște peisaje fotografice și demult îmi zic să exersez schițatul monocromatic. Iată a venit și timpul lui, măi, că drept a spus filozoful (filozoful era din sat de la noi) - orice își are vremea lui.

The burgundy irises

***

Stânjenei de culoare vișinie

    Iarăși flori, flori doar flori, cât mai multe flori, o mare de flori, frumoasele mele flori, înconjurată de flori, amețită de aroma florilor... ce expresii mai sunt? Nu-mi plac aceste expresii, căci îmi amintesc de o scenă din ultima carte citită. Era vorba de moartea unei fetițe, pe care maică-sa a înmormântat-o într-o grămadă de flori, drumul presărat cu flori, cortegiu din fetițe cu buchete enorme în mâini și mormântul acoperit de flori.

    Mi-am amintit de ce stânjeneii nu erau populari - erau puși la morminte, pentru că nu aveau nevoie de îngrijire mare și nu trebuiau semănați în fiecare an, mai bine zis era nevoie doar o dată.

    ...Atâta tristețe...