***
Acel moment când o carte te surprinde...
Anamaria mi-a dat două cărți - una în română și alta în franceză. Evident, că mai ușor a fost s-o iau prima pe cea în română. În timp ce așteptam trenul, am deschis-o și am citit primele rânduri, care mi-au părut atât de seci și extrem de simple, încât mi s-a făcut ciudă. Exact ca în compunerea unui elev. Am închis-o și mă gândeam deja cum îi voi spune că nu vreau s-o citesc.
Arafă era o căldură doborâtoare și simțeam cum mă înăbușă parcă tocmai dinăuntru. De parcă era un fel de cașă, care se umfla în stomacul meu, iar mie îmi părea rău, că dacă voi vomita, voi face risipă. Iar cașa cobora în burtă, apoi se împărțea în cele două picioare, transformându-le în doi saci grei. Nicidecum, în așa hal cum eram, nu se putea afla să mai și citesc. Unde să încapă în mine încă și o carte? Am eșuat în fața acestei imense pături călduroase, respirând greu.
A doua zi planeta s-a întors pe altă parte și mi-am putut relua răsuflarea și să deschid iar cartea - pur și simplu m-a absorbit... două zile și am întors ultima pagină... cartea se numește Logodnicul de Hortensia Papadat-Bengescu. Și scrisul acela simplu, cu fiecare pagină întoarsă, se dovedea a fi nu chiar atât de simplu, descriind zguduitor caractere și stări foarte complicate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu