***
Ieri mi-am dat seama foarte clar că toamna e aici. Şi încă mi-am dat seama că vara am petrecut-o în van. Nu am simţit-o, nu am văzut-o, nici n-am luat-o în seamă. Şi acum, la sfârşit, în august, abia, de am apucat să înţeleg că e vară, dar nu prea ştiam ce să fac, ca să recuperez. Am prins doar două zile de plajă. Brusc se face noapte la opt, da, e brusc. Şi nu-mi spuneţi că nu e aşa, că nu mă veţi convinge. Chiar mai ieri se înnopta la zece. Da, regrete văratice...
Regretele te conduc spre fapte spontane, ştiţi?
Ieri, credeam că ziua s-a încheiat la ora şapte, dar n-a fost aşa. Îmi lipisem faţa de facebook, ca de obicei, să mai pierd câteva clipe, la fel ca jucătorul de noroc, care mai pierde câţiva bani, convingându-se că într-un moment se vor recupera înzecit. Şi am găsit - un trio de jazz, la o terasă chişinăuiană, în aer liber, să zicem că încă cu aromă de vară, începutul peste o oră. În douăzeci de minute eram îmbrăcată şi urcam în troleibuz. Am simţit că acesta e leacul pentru regretele mele.
Şi nu am greşit. Şi dacă leacul e de obicei puţin amar, fiind îmbrăcată sumar, am îngheţat de frig. Dar, ştiam, şi nici nu puteam să mă mişc şi să plec. Era în joc starea sufletului meu. Avea, undeva prin adâncuri, un vis, ce trebuia satisfăcut, măcar în parte - o seară cu jazz: seara, în lumini de felinare, cu frunze răzleţe, căzând, cu adieri de vânt, câteva picături de ploaie, o pereche dansând, altă pereche şuşotindu-se, cine să îmbrace unica geacă, ceai fierbinte, trecători grăbiţi, care se opresc miraţi să prindă doar o clipă din această muzică - şi toate astea, şi încă altele, cuprinse de sunetele chitarei, clapelor şi trompetei.
Pledez pentru:
"Jazz-ul trebuie să fie liber, să aibă spaţiu de a se duce şi de a se întoarce înapoi, un propriu univers!"