The dream with roses...

***

Vise cu trandafiri...

Viața e un joc. Nu o luptă! Am renunțat, m-am oprit, plec capul... Las' să cadă, mă spăl pe mâini...

...V-ați spălat vreodată pe mâini cu petale de trandafiri? Eu- da. 

Dimineața devreme, la ieșirea din grădină, cu picioarele goale și umede de rouă, aplecată la robinetul de afară, mângâiată pe spate de razele călduțe ale soarelui. De-asupra robinetului și din părți se apleacă spre tine căpșoare de trandafiri de un roz violet gradientat. Întinzi mâna și o petală se lipește de ea, iar sub șuvoiul de apă rece se dizolvă, colorând-o în indigo. Nu crezi! Mai atingi o floare și alte petale se lipesc, le strângi cu ambele mâini, iar ele iarăși se topesc în acea apă indigo, prelingându-se printre degete.

Acum ar fi momentul să te întorci în casă, să mai stai puțin în pat, dar magia culorii indigo te atrage - probabil oceanul are culoarea indigo... mâinile se dizolvă și ele, brațele, umerii, te prelingi și tu împreună cu firul de apă, te strecori în țevile subterane și ajungi la ocean și îl colorezi în indigo...

...Mă spăl pe mâini...

Let's go!

***

Tot încerc, iar și iar, să încep primul text din anul nou și nu iese (în moldovenește se zice - „mă screm”). Pe cel, care a trecut, mulți îl vor să nu fi fost, zic că nici n-a fost, că, de s-ar putea, să nu fie luat în calcul... Eu îl las să fie. Simt că cam tot așa va fi și în continuare. Ne deprindem încetișor. Omul se deprinde cu orice, se adaptează, se transformă, schimbă definiția valorilor și la un moment dat zice că așa și trebuie să fie.

Să mai visez...

...Dacă aș fi o aristocrată cu o genealogie veche și o casă învechită și retrasă, cu un venit asigurat, aș desena mai mult...

...Sau, încă un vis, când ajung la pensie, după ce mi-am cumpărat o căsuță retrasă și cu un cont stabil în bancă, atunci voi desena mereu...

...Și când colo, pe neașteptate mă mărit cu un miliardar, care are o casă și care zice să-mi aleg cea mai luminoasă odaie pentru studioul meu...

...Câți ani am oare?...

The footpath

***

Cărarea

Merg pe cărărușa asta îngustă, care șerpuiește printre arbuști deși cu ramuri subțiri, lungi și fără frunze. De parcă ar fi un lan cu iarbă uriașă, iar eu asemeni unui pitic. S-a îngustat, e cam de o talpă și jumătate, nici nu-mi dau seama cum încap, căci simt cu umerii crengile de pe alături. Și parcă era mai lată și mai verde, oare cât timp merg pe ea? Și ridică în deal, are deja și pietre de care mă împiedic și mă uit înainte și îmi dau seama că nici pomină de vreun luminiș.

Parcă era cineva, care mă călca pe urme, am zărit-o și m-am bucurat că am găsit-o, încât am scăpat de urmărire.

...E grea cărarea și nesfârșită... Și e uscat, e toamnă. E liniște... Și nu e nimeni...

I'm numb

***

Tot orașul Riga, mă abat pe alte direcții și iar mă reîntorc la el. 

Nu sunt prea productivă la moment. Nu degeaba port numele de familie Ursu - de la mijlocul lui noiembrie încep a cădea într-o semiamorțire, care ține cam până pe la sfârșitul lui ianuarie, iar în luna februarie umblu amețită dar măcar îmi simt ochii deschiși.

Eu zic că e puțină lumină, zilele sunt scurte, si mă bucur enorm atunci când ninge, căci zăpada sclipește și inundă cu lumină chiar și noaptea.

The little girl in the yellow dress

***

Fetița cu rochiță galbenă

De unde atâta durere într-un suflet de copil?! Cea mai nemărginită și atotcuprinzătoare durere, ca un univers imens. Și iese din toți porii ca un val uriaș...

Cât de greu, dar ce binecuvântare, s-o observi, apoi să ai puterea să n-o ignori și să o înfrunți și, ca un om matur, care are reflecția unui dumnezeu în ochii ceea mari și plini de lacrimi, să picuri  blândețe, încetul cu încetul, pentru ca Durerea Strămoșilor, adunată în sufletul acestui copil, să fie transformată...