***
Dansul pinilor
Am ales intuitiv un mic scuar cu umbră deasă și m-am ascuns de căldura dogoritoare. Ce bine că n-aveam nimic de mâncare în geantă, deci am scos carnetul și un pix cu cerneală și hai să privesc în jur. În capătul cărării mi-a atras atenția un grup de pini cu tulpinile prinse într-un dans mlădios, de parcă n-ar fi vorba de pinii rezistenți, rigizi și impenetrabili.
Desenatul a mers ca pe unt, adică fără să iau cu asalt barierele super perfectului eu. Chiar am prins un fel de zen, schițând crenguțele de pin. De fapt, eram într-o stare mai specifică, un fel de cădere în propriile gânduri, adânc de tot, aproape că le urmăream cu privirea, ca un film la cinematograf. Erau niște gânduri noi, apărute de undeva, dintr-o discuție, de la o întrebare neașteptată și se cereau careva lămuriri.
Era ocupată partea stângă a creierului, cealaltă parte era liberă de acel critic logic și pragmatic - foarte interesant, eram pe două fronturi și n-am obosit deloc, dincontră, când am încheiat pauza, eram relaxată și limpezită.
Acasă n-am putut să mă abțin, am adăugat vreo câteva culori, prea frumos era verdele, prea frumos se strecurau razele calde pe tulpini și crenguțe, prea gingaș mângâia soarele iarba fragedă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu