***
Câteva reflecții vagi...
Doi hulubi. Nu-mi plac hulubii, adică îmi plac, dar îmi par banali. Și văd foarte clar în ochii ceea portocalii ai lor, că-i doare în gheruță de ceea ce cred eu.
E curios că văd timpul oprit și doi hulubi trăindu-și viața. Nu știu de ce am pus alături aceste două fapturi? Caut și eu ceva, cred că am ajuns la un punct, când mi-am dat seama de propria banalitate și a venit momentul să recunosc că prea îmi irosesc puterile, menținându-mi o aură de originalitate, care s-a irosit de mult, s-a destrămat ca o pânză putrezită. Și vine de acolo de demult, când erau deficituri de tot felul, când oamenii erau îmbrăcați aproape la fel, când se copiau unii pe alții, fără a-și căuta propriul fel, chiar îmi amintesc de prietena mea, care umbla o zi întreagă prin piața postsovietică și căuta un pachet din peliculă care să nu fie ca la ceilalți. La fel făceam și eu, fără să-mi pun întrebarea dacă e chiar atât de important acest lucru.
Nu știu dacă pot să mai desfășor această temă, nu simt că conștientizez foarte bine această parte a mea, dar cred că mai urmează, am preluat direcția aceasta. E destul de chinuitor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu