The ghost

***

Năluca

O stea roșie gigantică apăru la orizont. Era minunată, dacă te uitai la ea lung, aveai impresia că te ridică în aer și te atrage spre ea, dar desigur, că era doar imaginația, numai că putea să se întâmple să deschizi ochii și să-ți dai seama că ești dincolo de pădure. Nu era nici urmă de frică, trebuia doar să fii atent, căci în orice moment te puteai trezi cu cineva în preajmă. Era o grijă în plus - să întrebi de unde, când și cum să faci să ajungă înapoi.

O prostie sâcâitoare, nimeni însă nu știa cum s-o evite și dacă avea vreo legătură cu steaua roșie. Dar era atât de minunată, culoarea arzândă oferea energie și putere, nimeni nu dormea, nopțile erau pline de voie bună, sub lumina ademenitoare și caldă. Plante, viețuitoare, oameni se adunau în dansuri amețitoare până dimineață. Ziua lucrau cu toții, iute, cu cântece, seara din nou, se regăseau în locurile cu luncă întinsă și priveau spre stea.

A dispărut luna, stelele, verdele, albastrul, vântul și multe altele - nimeni nu a observat. Nimeni nu mai privea în jur, doar în sus, fără vorbă, au dispărut și cuvintele. Cui îi mai păsa?

Turnul era pustiu, era liniște, aici nu apărea nimeni, aici se mai vedea o crăpătură de cer albastru, aici mai creșteau câteva plante. Nu avea nici o dorință să mai vadă steaua, nu mai era energizantă, era istovitoare, ca o durere ce pulsează în ceafă, un ochi veșnic urmăritor. Sunete tot mai ciudate se auzeau de jos, tot mai des ochii erau plecați spre picioare, spre plantele ascunse după ziduri, cu grijă să le taie să nu ajungă peste zid. 

S-a îndreptat din spinare și o atingere stranie i-a ridicat fiecare firicel de păr de pe corp. S-a întors, un copac își întindea crengile mișcătoare spre ea, erau mici și multe, tremurătoare, îi pipăiau trupul. Cât de obosită era și un nod de greață i se opri în gât - o nălucă era, nu un copac.

Un pas înapoi, doi, a dat peste plantele aromate, a scos una cu tot cu rădăcină, o plantă slăbuță și ea, mai obosită ca niciodată, a început a lovi cu rădăcina peste crescăturile celea, care se întindeau s-o apuce. A lovit, a tot lovit cu rădăcina vestejită până a mânat năluca la zid, era fără vlagă, iar creatura se agăța de fiecare piatră, a mai lovit fără speranță și a răsturnat-o peste zid. Era de necrezut, la orizont era întuneric, s-a așezat pe podeaua din piatră, epuizată și și-a privit mâinile și rădăcina salvatoare - era o rădăcină de pătrunjel cu câteva frunze rămase...