***
Poate să fie pesimism?...
Mai citesc în Don Quijote în pauzele dintre alte căți. Și mă simt un copil în corp de matur sau invers, un matur cu mintea de copil...
Tot caut să mi se deschidă sensul frazei cu morile de vânt și citesc mai departe și îmi dau seama că aventurile, una după alta, seamănă cu cea care mă interesează mai mult, au același sens. Credeam că voi citi despre aventură și mi se va clarifica ceva în creierul ăsta al meu. Însă nu s-a luminat mintea, nu înțeleg de ce să lupți, dacă e clar că nimeni nu are de câștigat, sau de ce să fugi, dacă oricum vin alții peste tine... Nu văd nici o logică, nici un raționament clar, cu atât mai mult eroul e considerat nebun, trăiește în lumea iluziilor...
...Astăzi, însă, mi-a ieșit un gând din întuneric și anume că „lupta cu morile de vânt” înseamnă viața însăși, cum se zice, în toată goliciunea ei. E o iluzie viața! Unde s-a văzut în viață vreo logică, vreun raționament, vreo claritate?
Și cine ne poate confirma că nu suntem nebuni? Psihologii? Mă îndoiesc. Și omul însuși e o iluzie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu