A memory

***

O amintire...

Romanul Lizei Dalby Povestea doamnei Murasaki  m-a absorbit. Nu m-a surprins prin ceva anume, am doar senzația că am găsit un jurnal vechi. Și, presimțind momente picante din viața cuiva, m-am ascuns în cea mai îndepărtată odaie și am început să-l citesc. Probabil, menționărle amănunțite ale anotimpurilor și descrierile frumoase ale naturii au aprins în minte imaginea de mai sus.

Într-o zi mi-am amintit, de ce am hotărât să iau desenatul mai în serios - pentru ca să ilustrez anumite momente-cheie din cărțile pe care le citesc. De multe ori îmi părea că prea mă grăbesc să termin cartea, sau mai bine zis simțeam lupta dintre graba de a afla sfârșitul istoriei și dorința de a mai rămâne în paginile ademenitor de interesante. Deci, ca să întipăresc într-un fel acea plăcere de la cititul cărților și să nu mai am senzația că pur și simplu am mâncat-o și nu mi-a rămas nimic, am început să desenez un fel de coperți ale acestor cărți. Coperțile mele.

În acel moment mi-am dat seama că sunt absolut nemulțumită de mine, pentru că ceea ce am în minte sunt absolut incapabilă să redau pe foaie. Și mă credeam fată cu aptitudini în desen... Aiurea...

Am o amintire din copilărie cam ciudată aș zice - mi-a venit ideea că vreau să fac un carusel, unul mic, ca o jucărie; în cap aveam totul, caruselul însăși, când, însă, m-am așezat să-l fac am fost șocată că NU ȘTIU CUM! ...să-l fac. Am avut speranța că mă vor ajuta părinții, dar ei au fost indiferenți la ideea mea, probabil nici ei nu știau cum să-l facă, sau nu aveau chef în acel moment. Îmi amintesc de furia pe mine însumi și pe părinții mei că erau indiferenți. Și acum am un sentiment de incomoditate la amintirea asta, pentru că m-am simțit cam dusă cu pluta - cum să-ți vină o idee și o dorință atât de nesăbuită. Un carusel!... 

Acum am înțeles, că de la imaginea din minte până la obiectul real e un drum destul de lung, aproape cât o viață. Și iată-mă pe acest drum... Trăiesc, totuși...