I look without seeing clear outlines

***

Privesc și nu văd contururi clare

    Fotografia care m-a inspirat avea clădirea ca reper clar, iar plantele și florile erau toate difuze și doar în formă de pete sau, să zicem, nourași de diferite nuanțe de albastru violet. Mi-a atras atenția, pentru că îmi ziceam ultima vreme, că aș vrea să desenez tot mai mult în pete de culoare, mai puțin contur exact. Având în cap aceste sugestii, mai ales repetate și fiind într-un ritm mai aglomerat de lucru, ia amploare puterea criticului interior și mă surprind tot mai des cu concluzii de felul - nu, eu nu pot așa desena, sau, nu, ideea nu e pentru mine, acum nu mai sunt în stare de așa ceva. Da, știu că am depașit o mare parte din bariera aceasta interioară,  e mai slab zumzăitul acesta, dar oricum îi simt forța, căci îmi pune la îndoială acțiunile și apar întrebările megaglobale despre are oare vreun sens desenatul ista...

    Și nu degeaba am ales reprezentarea florilor în modul acesta nedeslușit, anume ca să nu văd contururile reale și să pot să mă antrenez în ceea ce tot îmi sugerez de atâta timp. E foarte bizar să vreau să pot desena astfel, cred că inevitabil merg spre aceasta, odată ce simt cum cu vârsta îmi scade acuitatea vederii, până la urmă cum vedem, așa desenăm.

Lots of space

***

Foarte mult spațiu

    Privesc la un peizaj cu atâta spațiu, lărgime și lățime, mult aer și lumină. Fără înghesuială, gălăgia e undeva departe, departe, căci acolo în zare se văd clădiri înalte, orașul e după deal.

Landscape from the stories

***

Peizaj din povești

    Atâtea fotografii frumoase văd prin internet și unele chiar le stochez în telefon. Dar nu am atâta timp pentru ca să le desenez pe toate. Și apoi îmi mai vine și câte vreo idee prin cap sau vreun vis mai năstrușnic și tare aș vrea să le trec pe foaie. Dar dacă e puțin timp liber, fotografiile din telefon se învechesc, iar cu ideile e încă mai grav, apar ca sclipirile și dacă nu le schițez în următoarele două zile, dispar ca și cum nici n-ar fi fost.

    Iată așa, încă un pic de tristețe în lumea mea. 

    Aleg peizaje pentru verdele ierbii și albastrul cerului. Ce poate fi mai firesc? Și încă pentru contrastul între umbre și orbitoarea lumină a soarelui. Dar și pentru că e cu mult mai ușor, decât să schițezi oameni sau arhitectură. Și e meditativ, hașurezi și tot hașurezi, strat după strat, culoare după culoare, de la nuanțe mai deschise spre cele mai închise.

Three ripe apples and two green pears

***

Trei mere coapte și două pere verzi

    Ce repede s-a instalat toamna anul acesta, nici n-am avut nevoie de mare deprindere, e aici și gata. Vara nu mi-a rămas nici în gând, trăita a fost din plin și, într-un fel, "cărată în spate". 

    Trei mere coapte și două pere verzi. Mă uit la ele și mă gândesc că cam murdar mi-a ieșit desenul. Și în același timp, e mult mai firesc ca altele. Mă mai gândesc și la o căsuță bătrânească cu doi peri, încă mai bătrânești și un agud la fel de învechit ca lucrurile din pod, cuprinzând-o pe la spate, ca mâinile drăgăstoase și puternice ale unui bărbat. Pomii bătrâni fac cele mai bune fructe, chiar dacă cu mult mai puține și cu ani, când fac mai deloc. În după amiezile de toamnă cu soare calm și mătăsos, într-o liniște stranie, care seamănă cu mersul în vârful picioarelor și respirația aburindă a unui copil, se aude cum cade cu zgomot surd o pară coaptă și pași care se duc să o strângă, ca pe un fel de trufanda mult așteptată. Nimeni nu urcă în pomii aceștia fragili și în același timp puternici, or, părul nici nu e construit ca alți copaci, mai dificil de cățărat  pe crengile lui subțiri și flexibile, adunate aproape de truchiul zgrunțuros, ca strânse la un piept masiv cu multă dragoste. Măreția vârstei vine împreună cu îngrijorarea și izul unei prăbușiri iminente, urăsc faptul, ca în fiecare zi să trăiești cu viziunea sfârșitului. 

    Toamna asta îmi scoate la iveală niște umbre lungi și neclare chiar de la început, cu care nu am nici o dorință să mă întâlnesc. Și mi-a adus și un nou interes - poezia japoneză haiku.

A plecat vacanța.

De mână cu tristețea

Vine toamna.

sau

Trei mere coapte.

Toamna face cadouri

Eu mă îndoiesc.

St Anne by an unknown artist in Nubia

***

Sfânta Ana

    Pe rețeaua X (am ocazia să mă exprim referitor la denumire - nu există un logo mai tâmpit pentru o rețea de socializare; fostul era cu mult mai potrivit) sunt membru al unui grup-studio și facem fiecare cum putem, copii ale operelor de artă, alese la întâmplare.

    Și s-a ales desenul sau icoana Sfintei Ana, a unui necunoscut pe o bucată de perete, cred. Spre rușinea mea prea puțin știam despre această sfântă, poate am auzit în treacăt numele în copilărie, dar că este mama Fecioarei Maria abia acum, frunzărind marea rețea. 

    Desenând-o, am simțit un fel de apropiere și liniște și m-am gândit că ar merita să o pun aici. Uitându-mă prin internet, am aflat că se și sărbătorește în această perioadă împreună cu soțul ei, Ioachim.