***
Un suflu din aerul italian
Demult aveam în lista mea de cărți pentru citit pe Elena Ferrante și cartea Prietena mea genială. Începând s-o citesc, am aflat că nu e doar o lucrare, căci are și continuare și i se spune Tetralogia Napolitană.
Am simțit din primele rânduri pasiunea renumită a italienilor, cu violența ca parte a ei. Aproape jumătate de carte îmi persista impresia că e povestea unei persoane și nu relația între două prietene. Eu, de pildă, mi-am regăsit trăsături atât din caracterul uneia, cât și dintr-a celeilalte. Și am avut senzația că una e prea rea, iar alta e prea buna, de la început... pe parcurs însă s-au amestecat caracterele.
M-a uimit afirmația cele „rele”, precum că atunci când dorim binele cuiva sau chiar îl facem, în același timp îi dorim și răul. De câte ori mă simțeam blocată în acțiunile mele, pentru că vedeam că vor fi urmări și bune și rele. Și nu puteam să iau o decizie, fiind incapabilă să cântăresc răul și binele. Voiam să fac bine, dar nu voiam să fac rău, simtindu-mă ancorată într-un moment, când nu mă mai pot baza pe raționament și judecată și sunt nevoită să accept „aberația” comportamentului instinctiv.
Și totuși, tot ea zice, că e foarte important să ne punem întrebări totdeauna. Chiar și de genul - „...dar cine a spus că viața trebuie să aibă sens?...”
E tulburătoare povestirea și am citit-o rapid. Cum mai zice „prietena genială”, că o carte poate face multă zarvă, dar dacă zarva nu are în spate o putere reală, atunci va fi nu o luptă adevărată, ci doar un spectacol - care îl consider un citat necesar oricărui „demarș”, în orice domeniu, lupte de orice gen, de amploare diferită, de scară largă sau nu.
Mi-au rămas mai multe întrebări, în special despre dispariția fetiței. La un moment dat, mi-am zis, dar a existat ea cu adevărat? Și a fost, oare, cu adevărat o prietenie? Și, cea mai evidentă, unde a dispărut ea insăși, Prietena genială?
P.S. Iar contrar descrierilor negative ale orașului, am rămas cu un viu interes pentru el și o dorință să-l vizitez.
