The dwarf has a hat

***

Piticul Nimnic are pălărie...

Vara ceea, care i-a rămas în suflet, asemeni unei pietre înghițită din greșeală, încă i se mai rostogolea prin măruntaie. N-o va uita niciodată. Încă îi mai vâjâia în urechi vântul iute și fierbinte venit din cel mai mare pustiu din lume. Cel ce a venit să-i pustiască casa, dar nu s-a mulțumit numai cu interiorul, dar a spulberat totul. Și de ce l-a ales anume pe el... atât de mic și neînsemnat, fără bogății, palate și grădini. Oare să fi știut că căsuța lui era ceea ce avea cel mai de preț și ce iubea cel mai mult pe lume - asta să fi fost pricina?

A stat așezat în locul pustiu o vreme, a plâns, a rupt iarba, a săpat șanțuri, a căutat, a cernut țărâna, dar, disperarea și deznădejdea s-au așternut în sufletul lui. Nu putea să lase locul acela, nu putea! Era al lui, acum gol, e tot al lui. Iată cum e să ai Nimic și Niciodată.

Noaptea dormea la tulpina copacului cel mare, care a rămas unicul dârz. Ziua sta cu ochii țintuiți spre locul gol rămas, iar „piatra” se sparse în țăndări și în locul ei apăru o „gaură”, care era pe cale să-l înghită pe de-a-ntregul.

...Ei! Ce stai? Ia o pălărie, hei, mă auzi!

- Pălărie? De se să iau o pălărie?

- Ia, dacă îți spun!

I-a buchisit-o în mâini cu tărie - cine? Nu ținea minte!