***
Unele desene mă obosesc mai tare, unele îmi aduc mai multă plăcere, altele îmi stârnesc dezamăgirea, careva mă fac să-mi fie rușine; toate însă, sunt rupte din mine, din interiorul meu și sunt foarte posesivă în privința asta; tot ce iese din mâinile mele inconștient sau conștient îmi aparține. La fel cum animalele de pradă își protejează teritoriul, la fel și eu sunt într-o așa stare, când vine timpul să mă despart de ceva sau cineva. Nu-mi vine acum asocierea cu vreun personaj sau legendă a acestei stări, dar aș putea-o descrie ca o interpătrundere, de parcă a-și fi nu în lumea reală, materială, dură, dar într-un spațiu cu energii ce într-un fel sau altul se ating, trec unele prin altele, se amestecă și nu se mai înțelege ce și unde este...
Și parcă m-aș contrazice, căci știind că nimic nu ne aparține întru totul (având starea cu energiile), de ce mi-e atât de dureros să dau ceva, de ce tind atât de mult să posed ceva, și mă încăpățânez să păstrez oameni, lucruri, locuri, stări emoționale, idei, poziții sociale.
Poate îmi e frică de acest amalgam de energii, de a mă pierde în ele? Am nevoie de una sau mai multe ancore, care să-mi indice careva limite, ce mi-ar putea arăta cine sunt eu. Cine știe, poate în viețile anterioare am fost ceva gen un pește, care mai întâi a trăit pe fundul oceanului, în întuneric beznă, apoi s-a ridicat tot mai sus pe nivele, iar în viața de acum a ajuns la lumina clară a soarelui ca om. LOL! Pare-se că am descoperit evoluția vieții pe pământ! Ha-ha-ha...
Am pornit de la desenat si unde am ajuns...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu