***
***
E seară - clipa, care împreunează lumina şi întunericul. Sunt obosit, am zăbovit din mersul îndelungat, gonit de demonii minţii. Iarba răcoroasă mi-a cuprins picioarele stâlcite, jelindu-le. Cred că am aţipit şi mi-am dat seama de asta, fiind trezit de tropot de cai. Legănatul felinarului dovedea că din deal coboară o trăsură, deci era noapte deja. S-a oprit nu departe de mine.
Felinarul în legănatul său haotic îmi arată o casă galbenă cu uşă masivă din lemn roşu, încadrată în două coloane masive. Câteva scări urcă până la ea, căci e o casă nu prea înaltă, dar cu faţadă decorată din belşug. Ferestrele nu şi-au aprins lumina, nu şi-au deschis primitoare braţele şi nici n-au împrăştiat căldura îmbietoare a unui foc, dătător de speranţe.
Se aud voci şoptite, tremurânde, ca lumina bezmeticului felinar, care se zbat să scoată din suflete pasiunea disperată şi sfâşietoare. Dar nu reuşesc, căci un ultim oftat a pus lacăt, zăvorând-o pe vecie. Cineva a coborât, falduri albe au sclipit pe sub trăsură, au urcat scările, au deschis uşa şi au privit înapoi. Nimeni nu ar fi rezistat la privirea ceea, cu ochi adânci şi sclipiri de stele, dar trăsura a pornit, scârţâită, cu hotărârea deja luată.
Între cei doi se instala despărţirea, se întindea tot mai mult, se transforma în drum cu bariere şi presărat cu promisiuni în loc de pietre.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu