***
TATIANA ȚÎBULEAC
Vara în care mama a avut ochii verzi
Câtă durere în cartea asta! Și câtă luptă! O luptă între viață și moarte - la propriu. Și mai văd și un curaj de neîntrecut.
De ce să ceri copilului tău să-ți fie alături în așa situație? De ce să alegi moartea? Și sa impui copilul să te vadă în așa stare? Să înțeleagă că ai vrut să dai viața pentru el? Să-l impui să-și schimbe părerea despre tine? Să-l faci să te idealizeze la maximum (de parcă, idealul ar mai avea un nivel, încă mai ideal)?
E o judecată și, mai mult, probabil neîntemeiată. După cum am dedus, drumul suferinței e dur și imprevizibil.
Când se întâmplă să citești despre mamă, accepți doar gânduri bune, frumoase, sau de milă pentru jertfa mamei, pentru sfințenia ei. Mai greu acceptăm mama, fiind un om din carne și oase, care e furioasă, urăște, e indiferentă, e egoistă, e ocupată, nu vrea să ne dea orice are și ne împinge nemiloasă în viața dură din afara casei. Cât de mult ne dorim să nu fie așa și mama să fie oricând acolo unde vrem, când o strigăm, ea să fie alături și niciodată să nu dispară.
De-aceea și o judec pe această mamă bolnavă, egoistă, dură, nemiloasă, manipulatoare, pentru că îmi distruge imaginea ideală a unei mame sfinte, curate, care nu cere nimic, nu vrea nimic, doar iubește la nesfârșit, și niciodată nu urăște. Și sunt supărată, că ea vrea să mă facă om mare!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu