And if we are in September...

***

Și dacă suntem în Septembrie...

    Am vrut să desenez ceva repede și fără a mă gândi prea  mult. Și dacă stau așezată la masă, atunci ce vede ochiul meu mai întâi - ulciorul cel roșu cu creioanele recent cumpărate. Și-apoi bine că mi-am pus  câteva markere pe masă, de altfel nu mai apuc să ajung la ele, căci sunt depozitate în altă odaie. Iar când trec prin odaia ceea, de fiecare dată mă uit la ele și îmi zic, să le mai utilizez, că cine știe dacă se usucă? Totuși cu ele desenez cu mult mai ușor decât cu alte materiale, nu știu de ce, poate pentru că desenatul meu a început cu ele, poate că le consider un material de birou și le acord mai puțină seriozitate, poate ambele... 

    Dar este un desen minunat de început de septembrie - într-adevăr îmi amintește de școală, de lecții, de masa de lucru, seara, cu lampa cu un bec mai mult chior, stând de-asupra cărților și caietelor. Entuziasmul meu ținea foarte puțin, cred că nu mai mult de luna septembrie, așa de repede mă săturam. Cel mai mult de colegi și de monotonie, și, desigur, de sculatul de dimineață. Ce bine că am crescut, m-am împăcat și cu monotonia, și cu sculatul de dimineață, și încă cu multe altele din care este alcătuită viața de zi cu zi. Și nici urmă de superaventurile pe care mi le închipuiam că mă așteaptă.

Random thoughts

***

Gânduri sporadice

    Prezentul e ca o străduță îngustă cu pereți din ambele părți, ce par a fi gata să te strângă în orice clipă. Viitorul se vede acolo, departe la capătul acestui prezent-cărărușă îngustă, luminos și atrăgător, plin de soare și de libertate. De câte ori am trăit în viață sentimentele, care ne strâng pieptul ca între doi pereți și o ducem așa zi după zi, ca într-o dimineață să poposim într-o piață largă, aproape ca din senin, și să fim scăldați în razele soarelui și albastrului imens, reușind în sfârșit să rupem acele funii ce ne strâng, sau cel puțin așa ne-ar fi plăcut să credem. 

    Cât despre trecut, ce pot să spun, decât că este vacuumat prin fotografiile stocate prin albume, diskuri, mape și cutii. Iată unul care nu te prea ține, doar tu pe el, prin regrete și supoziții, de cum ar fi putut fi, dacă...;

The Great Green

***

Marele VERDE!

    Desenul acesta este încă o încercare de a reda diferența nivelelor. Nu e chiar reușită această încercare, era necesar să fiu mai perseverentă în alegerea nuanțelor pentru nivelurile doi și trei, analizez un pic, mai teoretizez, îmi zic că data viitoare voi fi mai implicată în proces.

    De fapt, ador aceste spații imense, care iți oferă impresia că ești cu mult mai mare decât te crezi și nu am în vedere măreția sau puterea, sau aroganța, dar anume în așa locuri se simte cât e de mare sufletul sau spiritul, sau ceva ce e dincolo, decât acest corp fizic ce pare a fi "eu". 

    Această imensitate îți pune pe tavă propria lume și încă mai adaugă cu vârf și îndesat de la sine. Am același sentiment când privesc întinderea mării, dar este o mică diferență, prin densitatea apei prea puțin se percepe profunzimea. 

    Și mai e și verde de tot felul, sunt pe cale să încep a crede că și albastrul e verde, și azuriul, și turcoazul, și griul, și maronul, toate sunt verde, chiar și violetul. Culmea! Asta e! Invazivul și cotropitorul VERDE!

The silences of August

***

Liniștile lui August

    Cred că aud cum pocnesc ierburile sub arșița soarelui. Simt mirosul lor apetisant, în care se ascunde tot sensul verii și chiar al naturii. Dacă aș fi o furnică sau o altă gâză, mergând pe la tulpinițile lor, acolo ca într-o pădure enormă, aș putea să văd și chiar să prind semințele, scuturându-se pe jos, după ce le-a pocnit coarja, lovite de o rază fierbinte. Ultima lună a fiecărui anotimp se poate lăuda cu această liniște și mulțumire a unui lucru înfăptuit, ca și cum ai bifat toate sarcinile ce trebuiau făcute - februariul, maiul, augustul și noiembriul - în toate găsești o împlinire. Și îmi amintește și de micile căldărușe, care sunt legate una de alta la streșină, ca la japonezi, se umple una și imediat se răstoarnă în alta, apoi în alta. La fel și conținuturile anotimpurilor, se umple primăvara în mai și tot conținutul trece în vară, apoi vara și-a făcut plinul și l-a răsturnat în toamnă, și tot așa mai departe, la infinit.

Maybe another moment and it will sink...

***

Poate... încă o clipă și se va scufunda...

    Iată ce a ieșit de sub mâna mea - un far prins între ghețari reci și de un albastru strident, exact în plină vară, mai are puțin și se scufundă...

    Îmi amintesc că-mi era frig și nu știam ce să mai fac ca să mă încălzesc, chiar dacă eram la adăpost. O uimire sau mirare mă cuprindea fără folos, încerca să mă încălzească, înainte de căzătura în gaura cea neagră din mintea mea. Ce capacități mai am - pot crea o gaură neagră în fracțiuni de secundă... 

    Și cum ziceam, îmi era frig în mijloc de vară, în plină caldură și zăpușeală, nu, nu era niciun virus, nici o bacterie. Mă gandeam ce-am mâncat, că venea de undeva din interior, chiar de la mijloc, m-a înfășurat strâns cu colanul împrejur și tot trăgea întruna, de parcă voia să găsească talia de la optsprezece ani.  Nu știu ce e cu găurile negre, ce este în ele, dar cred că asta și e - dacă te pomenești acolo, nu mai exiști, nu mai ești tu și dacă vei ieși, și unde, și ce vei fi după ce vei ieși. Mi-am strâns capul cu mâinile, să încerc poate reușesc s-o opresc, tot mai strâns, știind sigur că îmi e cu neputință... neputința, asta e, ea e, numele găurii negre. Să fi fost legată cu adevărat și nu cred că aș fi simțit-o așa de infinită. 

    Era vară și mult soare, era atât de bine, de ce ar fi trebuit să străfulgere în plină zi și plin cer senin?