***
Văd pereți albaștri...
Văd pereți albaștri.. și un copac de rodiu, tânăr, subțirel și foarte verde. Muguri de floare, încă închiși, se văd pe ici, pe colo. Și o lumină caldă se strecoară, se prelinge peste varul sinilit al pereților. Iar eu sunt foarte serioasă, cu fața ca sculptată, simt că nici un mușchi nu se mișcă. Însă priveliștea pereților albaștri și copacul de rodiu, descoperite acolo unde nu mă așteptam, mi-au trezit mirarea. Și încă sunt întâmpinată cu bunăvoință și întrebată - de ce nu zâmbești? Da, într-adevăr, de ce nu zâmbesc - împietresc și nici nu observ.
Atunci să zâmbesc dar : întind colțurile buzelor intenționat, îmi amintesc încă mișcarea, da, s-o repet iar, mai larg, ca să se miște și ochii, să văd dacă se schimbă lumina din jur - da, se schimbă. Bun, pentru dimineață îmi voi face un memo cu alarmă :„Zâmbește, fa!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu