***
O fereastră bucureșteană cu magnolie
Mă reîntorc la creionul meu albastru, am observat că se repetă scenariul de primăvara trecută si cea mai trecută. E mai puternic decât mine, mă fascinează și desenez cu el în martie. Îmi era dor de cer albastru, cred că asta e cauza. După atâta cer nourat voiam unul limpede, adânc și strălucitor, exact ca o speranță. Tare demult nu m-am gândit la acest sentiment, mă gândeam ca la ceva ușuratic. Credeam că e bine să fiu realistică și obiectivă, maximal posibil, și să nu mă las în voia sentimentului acesta efemer. Cineva mi-a atras atenția, mi-a zis să nu-mi pierd speranța, iar eu am pufnit în râs, simțindu-mă cel mai matur om, care e foarte rațional și din toate puterile ține totul sub control. Am un fel de îndoială, e prea tentant să te lași în voia lui și în același timp nu prea îl înțeleg, dar îmi va permite să mă relaxez un pic și să mai scad din presiunea, care mi-o creez eu singură.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu