***
Să mai vorbim despre vremea de afară
Toată ziua vântoaica a zguduit clădirea și nu se mulțumea cu rafalele de aer, dar mai adăuga și nori plini de ploaie, gheață și crengi rupte din capurile copacilor. Era ca turbată, revenea, iar și iar, rostogolindu-se îndrăcită de niște patimi, parcă scoase din fundului iadului, cel mai iad posibil. Iar eu toată ziua am ținut fața absolut impasibilă, cu un efort enorm, antrenându-mă într-un exercițiu epuizant. Am zis că nu mă mai las aburită prin propria incapabilitate de a-mi controla emoțiile. Nu mai dau nimic, nu arunc nici un gram de emoție în jur, în speranța să fiu crezută, acceptată și iubită.
Nu cred să fie vreun om pe lumea asta, care n-a zis vreodată acest jurământ. Pentru o zi îmi dau voie să fac asta, cred că am reușit, m-am gândit eu, văzând buzata liniștindu-se și cele câteva raze de soare ieșite. Zic, mă pornesc și eu spre casă, ies afară, chiar și asfaltul era deja uscat. Nu e chiar așa de nemiloasă, a încetat când am nevoie să ies... aha! am fost prostită și exercițiul meu nu a funcționat, căci smintita era la pândă. N-am reușit să fac trei pași - a ridicat valul de aer sălbatic (de unde ies așa forțe!), împingând un strat de nouri drept în direcția mea, că m-a luat de pe picioare, ducându-mă unde voia ea. Nu și-a împrăștiat destul mânia, a păstrat cea mai bună parte pentru mine - un șuvoi de ploaie torențială, ce m-a udat complet în trei secunde, buzunare pline de boabe de gheață, pe care mi le-a aruncat în față și un braț de tunete și fulgere, să mă orbească. Dar culmea (a întrecut limitele sălbatica), a rupt cea mai mare creangă din cedrul cel mai frumos și mi-a aruncat-o chiar în fața mea - amenințare clară și de netăgăduit.
Ea nu știe că prea puțin m-a afectat, aducându-mi echilibrul și, scoțându-mi din suflet propria înverșunare, a așternut-o în față și apoi a spulberat-o în mii de cioburi.
Am mers spre casă vreo oră și jumătate, murată ca o găină, tremurând de frig, aproape impresionată și importantă să am în viața mea un astfel de moment „încurajator”.
Ceva timp mai înainte vorbeam cu O., că nu mai am nicio nemulțumire față de timpul de afară, îl primesc așa cum este și nu scot nici un cuvințel de reproș. Și dacă să traducem vorbele vântoaicei, azvârlite spre mine, ar zice așa: - Și acum? Ce zici de vremea de afară?
P.S. Nu am niciun desen mai dramatic, decât acesta...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu