***
O licărire de speranță
O casă cu mai multe hambare în jurul ei se sprijinea de marginea pădurii într-o liniște de sfârșit de toamnă. Ziua scurtă, scăpată din înțepenirea nopții lungi și cețoase, se ițea de peste acoperișuri, iar un prăpădit de pui se credea liber, umblând prin fața ușii. Celelalte găini încă moțăiau, chiar dacă demult ar fi trebuit să facă gălăgie. Erau cam muiate de roua abundentă și copleșite de un fel de tristețe găinărească, ce nu mai văzuse această coștireață.
Despre găini e clar, gramul lor de minte le-a transmis un impuls în câteva minute și tristețea s-a transformat într-un cotcodăcit asurzitor, cu o aranjare muzicală ideală, după părerea lor. Celelalte animale se foiau mai discret, dovedind un spirit mai inteligent, dar instinctul le șoptea că ceva nu e în regulă, simțeau praful suspect răspândit de luna plină de astă noapte.
Putem să mai descriem, dar călătorul, care observa tot peisajul acesta era înghețat și se credea în întregime posedat de lumina anxioasă a doamnei de argint proțăpită direct în bolta cerului noptatic. Mersese întruna cu urechea ascuțită la orice zgomot și acum privirea zilei îi mai strecura din liniștea ei în sufletul zbuciumat. A grăbit pasul, își închipuia niște oameni zâmbitori și calzi, o bucată de pâine și un pahar cu lapte, câteva vorbe bune și un colț cu o saltea într-unul din hambare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu