***
O căsuță în mijlocul iernii
Să mai concluzionăm o dată - suntem în plină iarnă.
Tot mai des observ fotografii cu căsuțe de la munte pe vestitele rețele. Unde ai putea să mai vezi întinderea albă a zăpezii, dacă trăiești în oraș? Și mai ales căsuțe din acelea vechi, cu acoperiș de stuf și pereți albaștri dați cu var. Și de îndată îmi amintesc de căsoaia mămucăi și de casa lui tâca. De câte ori îmi zic să le desenez, demult îmi stă gândul la asta; una cu ferestrele cafenii și stâlpi verzi și cu oale pe acoperiș, alta cu ferestre albastre și cu căciula-i de stuf (acum nu mai este cu stuf). Am visat-o pe mămuca, că plângea în hohote și cu multă durere, în viață n-am văzut-o niciodată plângând, părea deseori chiar dură. Și acum, amintindu-mi de case, mi-a mai revenit o amintire, despre cum ei cu nenea au mai avut o casă, care a ars, cine știe poate ea deplânge încă casa ceea. Dar sunt invenții de-ale mele, îmi găsesc niște explicații cât mai nereale, ca apoi să mai tot revin și să scotocesc, și iar, și iar; ea a plecat, mi mai este, cam pe vremea asta, era un ger cumplit, fie-i țărâna ușoară, dar mă gândeam cât de mare e ponderea emoțiilor trăite de strămoșii noștri asupra noastră?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu