An unusual walk

***

 

 O plimbare neobișnuită

 

    Ceva timp în urmă, scriam că nu desenez afară, că nu mă simt confortabil, că bla-bla-bla.. mai erau careva motive, pe care le-am uitat. Dar cine sunt eu să mă pun cu universul, s-a schimbat ceva acolo, iar afirmațiile date s-au spulberat, au dispărut, exact cum ar fi, dacă ar fi trecut furtuna de nisip din Egipt prin acest univers. Deja nu pot zice că nu vreau să desenez afară, că nu știu ce și nu știu cum, pentru că... eu vreau să desenez afară.

    Aveam dorința clară, că vreau să desenez un anumit foișor, dintr-un anumit loc. 

    Istoria este simplă: foișorul era departe, dar mi-am zis, am o zi întreagă înainte, voi reuși. Deschid harta, îmi fac traseul, mergând, mai verific dacă merg corect și văd, că în calea mea mai sunt spații verzi, iar la momentul actual, primordial este să merg cât mai mult pe jos, zic, hai să cobor mai înainte și s-o apuc, cum s-ar zice, hai-hui prin pădure parc...

    A fost lung drumul în realitate, pe hartă nu prea, multe locuri minunate, pe care nu le văzusem, m-au ademenit să mă opresc, dar nu am cedat, mă aștepta prințul în foișor. De câteva ori gândul ispititor mi s-a pus înainte, chiar îmi zicea să vin altădată, să mă întorc, mai sunt zile, că uite ce frumos e acolo, sau dincolo, sau, culmea, nu vezi că te dor picioarele și e foarte cald...

    Nu m-am lăsat, am trecut peste toate obstacolele și încercările și am ajuns. M-am așezat exact pe locul pe care l-am dorit și am privit cu drag spre foișorul luminat de soarele puternic de mai. Avea așternută în față o colină de un verde strălucitor, iar în spate era protejat de verdele zdravăn al cedrilor lați în ramuri, parcă era o comoară, găsită după multe așteptări. Îmi trecuse prin gând, că poate nu mai era așa de important desenul care-l aveam de făcut, pe cât de important a fost drumul până la el.

    Desigur că am fost răsplătită, căci însuși prințul foișorului a venit și s-a așezat lângă mine. Nu deodată, un pic mai târziu, a venit lent, cu opriri și priviri cu coada ochiului, ca un admirator necunoscut, care face ocolișuri. Îl mai opreau supușii, sorbindu-l din ochi și implorându-l să-și desfacă coada, iar el ignorându-i, cu lipsa de interes a unui adevărat suveran. M-am simțit flatată, că mi-a ales compania, dar am simțit ce înseamnă să fii foarte frumos - toate grupușoarele, perechile, familiile se opreau numaidecât să-l fotografieze, să-i vorbească, să-l arate copiilor, să-l admire. S-a lungit în umbra arbustului, lângă care eram așezată și a stat, până ce am terminat desenul. Când am început a-mi strânge lucrurile, s-a ridicat și el, trecând pe lângă mine și-a scos țipătul excepțional, speriindu-mă, presupun că mi-a făcut vreun compliment, sau, cine știe, a zis să nu mă umflu în pene. Probabil, el știe ce zice, cu așa podoabă în posesiune, trebuie să-l cred.