***
Mărarul
Stau în portiță și privesc grădina în bătaia soarelui fierbinte din august. E amiază și e periculos să ieși de la umbra nucului, că riști să fii prăjit pe loc. Se plimbă o adiere ușoară de vânt, dar nu te scapă. Totuși omul e slab, nu mai contează deloc creierul cela al lui, când soarele a decis să scuipe foc. Celorlalte ființe și neființe parcă nu le-ar păsa, dar, bine, nu știm ce zic despre asta. Ar fi curios, dar de unde? Ce să facem? Să facem soarele dușman?
Mă gândeam să trag un pui de somn, dar gânduri prea adânci mă împresoară și nu-mi dau pace. De aceea m-am oprit la portiță, ca și cum am ajuns la un punct de trecere foarte important, ia vezi, să nu apară vreun strajnic și să-mi ceară documentele.
Am o mare dilemă - să strâng mărarul sau să-l las să se usuce și să-și împrăștie sămânța pe toată grădina? Doar el a rămas nestrâns dintre toate legumele verii și ce să fac cu atâta mărar, focul la iarnă? Dar e frumos, are niște umbreluțe mari pline cu ploșnițe vărgate. Când eram mică le rupeam și mă plimbam prin grădină, ținându-le ca pe o umbrelă de-asupra capului, ca o madamă pe alee.
Am hotărât, îl voi face buchete și-l voi agăța de grinzi în bașcă, încât va fi o aromă nemaipomenită! ... desigur că nu pe tot, mamă dragă... am să pun și pe foc...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu