That moment when a book surprises you...

***

Acel moment când o carte te surprinde...

    Anamaria mi-a dat două cărți - una în română și alta în franceză. Evident, că mai ușor a fost s-o iau prima pe cea în română. În timp ce așteptam trenul, am deschis-o și am citit primele rânduri, care mi-au părut atât de seci și extrem de simple, încât mi s-a făcut ciudă. Exact ca în compunerea unui elev. Am închis-o și mă gândeam deja cum îi voi spune că nu vreau s-o citesc.

    Arafă era o căldură doborâtoare și simțeam cum mă înăbușă parcă tocmai dinăuntru. De parcă era un fel de cașă, care se umfla în stomacul meu, iar mie îmi părea rău, că dacă voi vomita, voi face risipă. Iar cașa cobora în burtă, apoi se împărțea în cele două picioare, transformându-le în doi saci grei. Nicidecum, în așa hal cum eram, nu se putea afla să mai și citesc. Unde să încapă în mine încă și o carte? Am eșuat în fața acestei imense pături călduroase, respirând greu.

    A doua zi planeta s-a întors pe altă parte și mi-am putut relua răsuflarea și să deschid iar cartea - pur și simplu m-a absorbit... două zile și am întors ultima pagină... cartea se numește Logodnicul de Hortensia Papadat-Bengescu. Și scrisul acela simplu, cu fiecare pagină întoarsă, se dovedea a fi nu chiar atât de simplu, descriind zguduitor caractere și stări foarte complicate.

And a bit of criticism...

***

 

Un pic de critică nu strică...

 

 

    E ora nouă seara. Ar fi de dorit să mă pregătesc de culcare, să fac un duș, să-mi aleg hainele, să mai văd dacă n-a rămas vreun blid de spălat. Dar, nu, mă apucă năbădăiul, de fapt el mă ține demult, dar mă înghimpă la această oră. Și mă așez și iau creioanele, oricare, și zdrelesc pe foaie niște mâzgălituri, parcă ceva nu-mi ajunge. De câte ori mi-am zis - fată-hăi, fă un plan, gândește-te pe etape, pregătește materialele, nu face în ultimul moment, mâine iar te vei plânge că ți-i somn și părerile de rău vor zumzăi în capul tău, oare chiar e așa de greu?... 

Little beauties

***

 

Micile frumuseți

 

 

    Sunt la ultimele lecții de la primul curs, trebuia să fac desene pentru unele lucruri care le am în preajmă, simple și obișnuite lucruri, am înțeles că nu văd nici un lucru care să mă inspire și am rămas blocată. Profesoara a desenat o garafă și o cutie, garafe desenasem mai înainte într-un challenge pe instagram, nu-mi mai era interesant. Iar cutii nu am... și a rămas tema nefăcută, mi-am zis că trec peste ele și mă concentrez la ultimele două lecții.

    Când colo, pe neașteptate, sau nu chiar, într-o zi ploioasă care a venit după o zi foarte călduroasă, am avut nevoie de pâine și am intrat la magazin și am văzut-o pe ea - inspirația mea - o prăjitură verde cu zmeură împachetată într-o cutiuță minunată. Avea cuvântul „inspirations” tipărit pe ea, un exemplu minunat de sincronicitate jung-iană, exact pe placul meu!

    Știu că miroase a clișeu, dar verdele ista m-a fermecat și pe lângă toate și combinarea lui cu rozul de zmeură... și la urma urmei fac și eu parte din societatea cu glamuroasele care au desenat macaroons-urile demult.

Scorching heat and last cherrys

***

 

Arșiță și ultimele cireșe

 

 

 

    Lanul de grâu își leagănă copilașii în bătăile vântului. Le cântă ceva zumzăit pe sub nas, poate or adormi, iarăși nu vor să doarmă la amiază. Și-au pus în gând să se înalțe până la cerul albastru și să prindă smocurile celea albe ce se mișcă, îi frământă întrebarea cum se petrece mișcarea asta. Ar fi bine să facă ceva să-i mai oprească, prea e îngrijorător faptul. Dar știe bine, că e imposibil, a crescut mulți copilași, a fost și el cândva copil, e idealul albastru ce se întinde de-asupra capului și ce mai are el acolo, tot ideal este și... e atât de aproape, știe el, te gândești că un pic îți mai cresc mustățile și l-ai atins.

    „Ah, ce dezamăgire crudă îi așteaptă...” De pe-acum îl doare inima pentru ei, atât de veseli și frumușei, cum își mai zornăie căpșoarele între ei...

    „Cine le-a băgat în boabele celea ideea, că vor crește până la cer? Cine, dacă nu vântul, el se strecoară, se șupurește printre codițe, îi cuprinde, îi bate cap de cap și, desigur, că le-a zis niște prostii...”

    Orizontul tremură în zare de la arșița sufocantă, niște paie care au rămas de anul trecut și se zice că-s bătrâne, vorbesc că demult nu au mai fost așa călduri.

    „Dar ce să le fac, îi mai legăn cât mai sunt aici, zilele trecute am văzut individul care se uită dacă le-au crescut bine mustățile, se pregătește să mi-i ia, dar eu îmi fac griji că se vor duce spre cerul albastru, dacă s-ar putea...

    Eu am auzit, cine dacă nu eu, care aici sunt aproape de o veșnicie, este o putere, ce i-ar ridica spre boltă și tot vântul o știe, nu degeaba e arșiță, nu degeaba la asfințit se aprinde orizontul, nu degeaba copilașii iștea au noroc și vine furtuna...”

 

    Buuun... dar cireșele ce au aici? Vă spun - stau leșinată de căldură și îmi închipui că sunt lungită într-un lan de grâu, admirând plimbatul norilor, ca un copil, care se ascunde de părinți, să nu-l pună la lucru. De fapt, stau pe pat cu mâinile și picioarele înșirate, fix ca steluța mării, udată de apă sărată. Și am o mână de cireșe, ultimele din vara asta, răscoapte, negre de acum, care încă sunt speranța că mă voi răcori.

We are going to the seaside!

***

Mergem la mare!

    Gara e arhiplină. Oamenii se bulucesc încolo și încoace, cu fețe mai serioase și mai puțin serioase. Bagajele aleargă iute din urma lor, strigând din când în când, să le aștepte și să nu meargă așa de repede. Flutură eșarfele, mulțumind domnului că sunt legate, iar pălăriile se țin din toate puterile de firele de păr sau vârfurile urechilor în cazul când păr nu-i. Ah, ce aventură ne așteaptă! își strigă una alteia două eșarfe de la gucci, nici nu am visat, ba da, am visat, suntem făcute pentru asta! Ce mi-nu-nat! sare o valizuță dolofană și aurie pe scări, sunt cea mai fe-ri-ci-tă!, și trimite un pupic în univers. Un rucsac, amețit de la zdruncinături și hurducăială, a început a-și pune întrebări despre viață și karmă...

    Stop! Să vedem încotro mergem, ochii sus la ecrane! Ecrane albastre.. ca marea...

    Mergem la mare!

About wild strawberries

***

Despre fragi...

    S-au terminat căpșunile și nu m-am săturat de ele. În fiecare an îmi făceam cură cu căpșuni, o lună de zile mâncam aproape în fiecare zi, în diferite feluri, anul acesta nu a fost să fie.

    Nu e la fel în fiecare an, chiar nici vremea - am observat eu ca prima dată, încercând să mă conving singură că schimbările nu sunt chiar așa de rele.

    Îmi amintesc de o vacanță la munte într-o pensiune aflată pe urcus, copaci înalți și drepți își ridicau brațele chiar în spatele casei, iar la poale aveau o fustă bogată din fragi, ca bulinele roșii pe stofă verde. Peste tot în cărți scria că ursul mănâncă fragi, dar în locurile noastre nu se găseau. Dacă se nimerea, rar, era o tufă micuță, rătăcită. Și când vedeam cu câtă poftă mănâncă ursul fragii în cărți, îmi făcea și mie - un copil cu o dorință micuță.

    A venit clipa și am găsit și eu mulți-mulți fragi...

Cântecelul din repertoriul bunelului

Un țânțar milionari

Se ducea la Ghivolari

Și striga cât ce putea

Că-l doare o măsea.

Și de-atunci, de-atunci,

Vulpea în papuci,

Ursul în nădragi,

Îmblă după fragi...