Enchanted by the blue sky...

***

 

 Fascinată de cerul albastru...

 

    Am luat această scenă din povestea de pe instagramul titanului sketchingului James Richards. De fapt, oriunde văd acest cer albastru, sunt fermecată. Am și eu multe asemenea fotografii. E o adevărată magie, egală cu cea a oceanului, dar totuși mai promițătoare.

Extrim sketching 2022 at Kalachevaschool

***

Extrim sketching la Kalachevaschool

 

    Iar și iar la Kalachevaschool a fost Extrim sketching. Anul acesta am lucrat super rapid cu stiloul simplu cu pix negru. Și apoi am pus culoare cu creionașele colorate (cineva la TV spunea că noi românii suntem țara diminutivelor, și atât de amuzant vorbea actorul cela, că m-a făcut să atrag atenția la acest fapt, pe care nu l-am observat niciodată).

    Acest curs, aș zice, că pentru mine e deja prea simplu, în schimb revigorant și bun de menținut tonusul și chiar deschide perspective și lărgește orizontul prin rapiditatea sa - Anna Egida e acea persoană, care nu te lasă mult în brațele îndoielilor și te scoate de sub povara grea a perfecționismului.

    Cam astfel cred că sunt sketch-urile - ceva aproape de neglijență, de grabă, un fel de frivolitate aparentă. Eu m-am expus pe de-a-ntregul, nici un fel de aparență, chiar am fost ușuratică, neserioasă și nerăbdătoare. Și mi-a plăcut...

Some vague reflections

***

 

 Câteva reflecții vagi...

 

    Doi hulubi. Nu-mi plac hulubii, adică îmi plac, dar îmi par banali. Și văd foarte clar în ochii ceea portocalii ai lor, că-i doare în gheruță de ceea ce cred eu.

    E curios că văd timpul oprit și doi hulubi trăindu-și viața. Nu știu de ce am pus alături aceste două fapturi? Caut și eu ceva, cred că am ajuns la un punct, când mi-am dat seama de propria banalitate și a venit momentul să recunosc că prea îmi irosesc puterile, menținându-mi o aură de originalitate, care s-a irosit de mult, s-a destrămat ca o pânză putrezită. Și vine de acolo de demult, când erau deficituri de tot felul, când oamenii erau îmbrăcați aproape la fel, când se copiau unii pe alții, fără a-și căuta propriul fel, chiar îmi amintesc de prietena mea, care umbla o zi întreagă prin piața postsovietică și căuta un pachet din peliculă care să nu fie ca la ceilalți. La fel făceam și eu, fără să-mi pun întrebarea dacă e chiar atât de important acest lucru.

    Nu știu dacă pot să mai desfășor această temă, nu simt că conștientizez foarte bine această parte a mea, dar cred că mai urmează, am preluat direcția aceasta. E destul de chinuitor.

The dance of the pines

***

 

 Dansul pinilor

 

    Am ales intuitiv un mic scuar cu umbră deasă și m-am ascuns de căldura dogoritoare. Ce bine că n-aveam nimic de mâncare în geantă, deci am scos carnetul și un pix cu cerneală și hai să privesc în jur. În capătul cărării mi-a atras atenția un grup de pini cu tulpinile prinse într-un dans mlădios, de parcă n-ar fi vorba de pinii rezistenți, rigizi și impenetrabili.

    Desenatul a mers ca pe unt, adică fără să iau cu asalt barierele super perfectului eu. Chiar am prins un fel de zen, schițând crenguțele de pin. De fapt, eram într-o stare mai specifică, un fel de cădere în propriile gânduri, adânc de tot, aproape că le urmăream cu privirea, ca un film la cinematograf. Erau niște gânduri noi, apărute de undeva, dintr-o discuție, de la o întrebare neașteptată și se cereau careva lămuriri.

    Era ocupată partea stângă a creierului, cealaltă parte era liberă de acel critic logic și pragmatic - foarte interesant, eram pe două fronturi și n-am obosit deloc, dincontră, când am încheiat pauza, eram relaxată și limpezită.

    Acasă n-am putut să mă abțin, am adăugat vreo câteva culori, prea frumos era verdele, prea frumos se strecurau razele calde pe tulpini și crenguțe, prea gingaș mângâia soarele iarba fragedă.

Course report

***

Raport de la curs

    Următorul raport de la curs este despre combinarea creioanelor de acuarelă și cele obișnuite, plus încă multe alte instrumente.

    Extrim-ul de anul trecut a fost consacrat creioanelor de acuarelă și tehnica îmi este cunoscută. Apropo, în curând va începe Extrim-sketching la Kalachevaschool, ca de obicei cu Anna Egida. 

    În cazul dat, cu aceste creioane am împlinit doar fonul, detaliile le facem, după ce s-a uscat binișor, cu creioanele colorate simple.

 

Chasing for cherries

***

 

 În goană după cireșe

 

 

    Dăm startul sezonului de cireșe!

    Să începem cu cățăratul în copaci, când ele abia încep a se înroși; să ne folosim întreaga îndrăzneală și să urcăm pe crengile de pe margini, cât mai subțiri, acolo unde sunt primele roșioare; să ne clătinăm în bătaia vântului, de parcă am face-o prima dată și nu știm ce ne așteaptă - ce mai contează o căzătură bună și o creangă ruptă, dacă ai prins una din primele cireșe, care nici nu e coaptă până la capăt, dar este cea mai roșie dintre toate; să ne împroșcăm cu sâmburi, ținându-i strâns cu trei degete ca să țâșnească mai cu putere spre adversar.

    Atât de mult sens apare în viața noastră, când ajungem să ne trezim dimineața și în picioarele goale și pijama ne furișăm spre copacul din stânga grădinii să urmărim roșul, întețindu-se treptat și să tot ciupim una câte una, ca pe trufandale căzute din cer.

 

(desen inspirat din fotogr. lui Nicolas Vial)

The perfection of Japanese lanterns

***

Perfecțiunea lampioanelor japoneze

    De ce am desenat acest sketch cu aer japonez? Tare mi-a trebuit! Acum ce să scriu despre asta? Pentru mine tot ce ține de cuvântul „japonez” e un fel de noapte întunecoasă. Cred că îmi este mai străin decât străinul.

    Prima dată am făcut cunoștință cu atmosfera japoneză, citind cartea lui James Clavell Shogun. A fost o adevărată descoperire, pe lângă subiectul foarte captivant, m-au impresionat și descrierile modului de viață, comportamentul, tradițiile și ceremoniile specifice acestei națiuni. Iar supunerea lor în fața tradițiilor chiar m-a revoltat. Dar este strict punctul meu de vedere, cea pentru care tradițiile sunt simțite ca niște lanțuri, încolăcite în jurul minților oamenilor, piedici spre libertatea gândului și a sufletului.

    Și totuși, această cultură mă atrage prin ceva, cel mai probabil prin misterul emanat și un fel de seriozitate și îngândurare, care pare să ascundă multe secrete.

    Am urmat și alți autori, mai noi, ca Kazuo Isiguro (Să nu mă părăsești, Gigantul mort, Rămășițele zilei), Haruki Murakami (Pădurea norvegiană) și alții mai vechi, ca Sei Shonagon (Cartea pernei) și Povestea dnei Murasaki, însă sunt prea puțini ca să pot atinge măcar la degetul cel mic un „secret” al spiritului japonez.

Small pleasures

***

Micile plăceri

    Mă face dependentă verdele ista...

    Cine n-a desenat paharul Starbucks? Eu mâna sus. Dar iată și versiunea mea. Fotoliile mi-au atras atenția - un astfel de verde, cel mai verde dintre verde, degetele se întind imediat să-l atingă.

 

    Gândesc în culoare verde...

    Mai repede să termin cursurile, că mă simt deja ca închisă în cușcă. Stau numai cu gândul la ceea ce trebuie să fac și nu pot să explorez în interiorul meu și să fac ce vreau.