***
Colțunași
Gospodina Colțunași era
foarte fericită! Cu casă, grădină, ogradă și portiță
ornamentată, cum să nu fii fericit?
Se scula harnică de
dimineață devreme – așa trebuie – și, iute-iute, peste tot să
reușească! Scoate oghealurile din casa mare, are tocmai patru
paturi de răscolit! Mai este și saraiul, acolo încă un pat. Cu
bucurie și sârguință le-a înșirat pe gardul grădinii, la
soare, să iasă puricii. Între timp apa e fierbinte pentru
albiturile de pat, vor fi spălate imediat, zâmbind. A zărit cu
coada ochiului vecina din dreapta, fericirea i-a umplut mai tare
sufletul, văzând-o zburlită și cu șorțul pătat. A strigat-o
vecina de la vale, să-i împrumute oleacă de făină, câtă
bucurie pe ea, că are, nu ca neghioaba asta, are o droaie de copii
și nici făină nu are.
Albiturile, umflate de
vântul ușurel, s-au uscat de-acum, casa era măturată, ograda tot,
orătăniile se tăvăleau mulțumite în colbul călduț al
cotețului. Și nici nu bătuse ora de amiază, încă atâtea erau
de făcut, ce bucurie, trebuia să dovedească pe toate!
Și, numaidecât,
colțunași!
Cu cartofi și cu brânză,
scăldați în smântână grasă de vacă, unși cu ulei prăjit cu
ceapă. Cu câtă bucurie făcea colțunași, se prăpădea după ei,
de când era micuță, de atunci i-a spus taică-său în glumă
Colțunași, că era și ea dolofană, cu pielea albă și moale. Așa
și a rămas. Era bucuroasă!
A trecut amiaza,
colțunașii aburind, erau pe masă. Își aștepta băiețeii de la
școală. N-o interesa nimic mai mult decât băiețeii ei cei
drăgălași, cu ochi ca porumbrelele și dolofani ca și ea. Erau
cea mai mare bucurie a ei. A dat fuga să-și schimbe șorțul, nu se
cădea să o vadă cu șorțul murdar.
Ar fi trecut și ziua asta
ca toate celelalte, cu bucurie și treburile făcute, dar, când
tocmai bucuroasă, și-a pus copiii să mănânce, s-a așezat,
îndemnându-i să ia din colțunași, mâncând și ea, s-a aplecat
peste masă și a înghițit, pe rând, și pe cei doi băieți. O
clipă a cuprins-o groaza, însă repede și-a zis, că e mai bine
așa, vor fi cu ea pentru totdeauna...
Șiragul de zile, asemeni
unor mărgele identice, se scurgeau, lunecând printre treburi –
tigăi de ros, pereți de vopsit, țoale de scuturat, perdele de
spălat și mâncăruri de făcut. Era bine. N-avea când să se
gândească la altele, nici nu avea nevoie, o întrebare doar o
frământa tot mai des – ce să mai mănânce?
Nimic nu-i satisfăcea
pofta, nu-i alina foamea. Și avea de unde, și avea ce. Dar, parcă
cum intra, așa și ieșea. Nici un saț. Gura a devenit un hău
imens, putea să încapă în ea un porc întreg. Dar, mă rog, de ce
să-și facă griji, băieții sunt cu ea, mai mult nici nu-i
trebuia. Doar să mai facă ceva să manânce...
...ce să mai mănânce...
băieții... care băieți... să mai mănânce ceva... băieții
mei... să mai mănânce băieții... unde sunt băieții... să
mănânce băieți...
A apucat dealu și drumu
și a ajuns până sub pământ. Acolo mânca tot la întâmplare,
umbla zi și noapte, pe cine întâlnea, îl înghițea imediat. I
s-a dus vestea și nimeni nu-i mai ieșea în cale, toți o ocoleau,
fugeau, se ascundeau.
Într-una din zile, care
erau fiicele pierdute, ca și timpul pierdut - tatăl lor, la hotarul
între bine și rău, a găsit casa vrăjitoarei. Scorțoasa n-a
primit-o, i-a strigat din fundul bordeiului, să întoarcă ceea ce
nu era al ei...
...dar sunt ai mei...
...atunci rămâi așa –
Veșnică urgie, Veșnică flămândă...!
E.MIR.
Mrs. Dumplings was very happy! With her house, her yard and her gate
beautifully decorated, how could one not be happy?
She wakes up early in the morning because it is necessary, and moving
from here to there to have everything done. She takes the duvets out
of the house and puts them on the fence to bathe the in the sunlight
to get rid of the bed bugs. In the mean time the water has boiled and
the bed sheets are ready to be washed. With a glance she noticed her
neighbor and her heart filled up with happiness seeing her disheveled
and with her dirty apron. The neighbor called her and asked for some
flour and mrs. Dumplings was very happy that she has the flour and
this clumsy woman didn't.
The bed sheets have already dried up, the house and the yard have
been swept up, the livestock is sitting pleased in the coop's warm
dust and it is not even noon.
And, of course, she had to make dumplings!
With potatoes and with cheese; they are eaten with sour cream and
with fried onion. How happily she cooked those dumplings! She was
crazy after them since she was a little girl. Because of that her
father jokingly called her Dumpling, which fit her plump, fair and
soft appearance. She hasn’t changed a bit! Noon
had passed and the steamy dumplings were on the table. She awaited
her boys to come from school. Nothing interested her more than her
cute boys, with their sloe-like eyes and their plump physique –
just like their mother’s. They were her biggest joy. She quickly
changed her dirty apron, lest they catch her looking untidy. And it
would have been a day just like all the others, with joy and done
chores, but as she happily sat her children for the meal, urging them
to eat, and as she herself was eating, she bent over the table and
swallowed, one by one, both of her boys. Fright took her over, but
she promptly realised – it’s better this way, they’ll be with
her forever.
The days, alike a string of beads,
were trickling down, slipping along undone chores – pans that
needed brushing, walls that needed painting, carpets
that needed dusting, curtains that needed washing and food that just
awaited to be cooked. It was fine. She didn’t
have time to think of other things, and she didn’t need to, but
just a question kept bugging her – what else could she eat?
Nothing satisfied her appetite and nothing calmed
her hunger. And she had plenty ready to eat, and a plentiful supply.
But nothing could still her unrelenting hunger. Her mouth became a
bottomless pit, a whole pig could fit inside of it! And why would
this concern her? She had her boys along. Whatever else would she
ever need? Oh, right, more things to eat...
...but what to eat...the boys...what boys...something else...my
boys...eat them again...but where are they...just boys will do too...
She walked and walked, turning over roads and hills. She ate anything
that got into her way, and she walked day and night, and anyone she
met – she gobbled them up. Soon enough, words of her spread far and
wide, and no one dared to show himself in front of her. They all
avoided her, ran away or hid.
In one of those lost days, on the edge between good and evil, she
found the old witch’s house. The old hag chased
her away and screamed at her to return what wasn’t hers…
…but they are mine…
…then remain as you are – Eternal misery
and eternally hungry!
(transl. Vlada Miron)
