Sense of justice

***

Simțul dreptății

Fiica mi-a trimis un teanc de cărți - zice, mama, citește, că m-ai obosit cu ofurile tale, că îmbătrânești și că te macină criza vârstei de mijloc. Și eu, ascultătoare, răsfoind prin acel teanc, zăresc denumirea Obosit de viață, obosit de moarte - exact expresia, care ar fi fost scrisă pe panou, dacă aș fi o reclamă - nici viața nu mă bucură, nici moartea nu-mi e atrăgătoare.

Condusă de această expresie m-am cufundat în această carte neobișnuită, autorul căreia este un chinez pe nume Mo Yan. O adevărată călătorie prin viață și moarte. Nu mă apuc să povestesc conținutul, opt sute de pagini înseamnă ceva. 

Un moment, chiar de la început, mi-a zdruncinat creierul. De felul meu sunt o fire cu un simț al dreptății foarte accentuat. Sunt extrem de sensibilă la acele momente din viață, când simt că se face o nedreptate și am înțeles că sunt mai dese decât cele unde iese dreptatea învingătoare. Trecând prin ani am adunat destulă furie din cauza acestei sensibilități. Nu înțelegeam de ce de multe ori mă simt de parcă întreaga atmosferă a Pământului stă în spinarea mea. Dar nu era atmosfera, erau emoții adunate.

Dar.. ce m-a cutremurat - eroul cărții a ajuns la regele Yama, după ce a fost împușcat. Era într-atât de revoltat de nedreptatea ce i s-a făcut, încât s-a opus într-una însuși regelui, cu îndârjire aprigă, cerând să fie întors înapoi pe Pământ. Lehămetit, în cele din urmă, regele l-a întors, însă... în ființa unui măgar, apoi în a unui taur, apoi ca porc, câine și maimuță...

...Cred că e clar, de ce mi s-a cam domolit avântul în lupta cu nedreptatea...

„...lucrurile de pe lumea asta se schimbă în chip neprevăzut, iar răsplătirea bunelor și relelor e o socoteală tulbure greu de limpezit în vorbe...”...

„...Vântul de iarnă vâjâia, gheața cea groasă de pe râu se crăpa și isca zgomote care speriau cerul și mișcau pământul din loc, bang! bang! bang! bang!, ca destinul bătând la ușă în adâncul nopții...”...

The curse of the Hungarian cat

***

Blestemul motanului ungar

Cartea lui Irvin Yalom Mama și sensul vieții mi-a plăcut la fel cum mi-au plăcut și celelalte cărți ale lui. Dar m-a impresionat un moment, aș zice legenda blestemului motanului ungar. O extraordinară metaforă a răzbunării. Despre cum un motan se răzbuna pe femeile dintr-un neam, strămoașa lor omorându-i cândva pisica iubită. Le blestemă să nu-și mai găsească bărbat, doar să le fie pentru plăcerea de o noapte. Și ce discuție minunată - doctorul, atunci când motanul îi povestește despre viața lui imaginară, precum că el trăiește doar așteptând, iar doctorul îi reproșează, că de ce el își risipește ultima viață pentru o răzbunare tot așteptând veșnic înfăptuirea ei.  Adică nu are rost să-ți irosești viața trăind în răzbunare și așteptarea ei. Căci de fapt nu o trăiești, ea trece pe alături. Astfel, acest extraordinar doctor salvează ultima viață a motanului și viața femeii blestemate de el. 

The ghost

***

Năluca

O stea roșie gigantică apăru la orizont. Era minunată, dacă te uitai la ea lung, aveai impresia că te ridică în aer și te atrage spre ea, dar desigur, că era doar imaginația, numai că putea să se întâmple să deschizi ochii și să-ți dai seama că ești dincolo de pădure. Nu era nici urmă de frică, trebuia doar să fii atent, căci în orice moment te puteai trezi cu cineva în preajmă. Era o grijă în plus - să întrebi de unde, când și cum să faci să ajungă înapoi.

O prostie sâcâitoare, nimeni însă nu știa cum s-o evite și dacă avea vreo legătură cu steaua roșie. Dar era atât de minunată, culoarea arzândă oferea energie și putere, nimeni nu dormea, nopțile erau pline de voie bună, sub lumina ademenitoare și caldă. Plante, viețuitoare, oameni se adunau în dansuri amețitoare până dimineață. Ziua lucrau cu toții, iute, cu cântece, seara din nou, se regăseau în locurile cu luncă întinsă și priveau spre stea.

A dispărut luna, stelele, verdele, albastrul, vântul și multe altele - nimeni nu a observat. Nimeni nu mai privea în jur, doar în sus, fără vorbă, au dispărut și cuvintele. Cui îi mai păsa?

Turnul era pustiu, era liniște, aici nu apărea nimeni, aici se mai vedea o crăpătură de cer albastru, aici mai creșteau câteva plante. Nu avea nici o dorință să mai vadă steaua, nu mai era energizantă, era istovitoare, ca o durere ce pulsează în ceafă, un ochi veșnic urmăritor. Sunete tot mai ciudate se auzeau de jos, tot mai des ochii erau plecați spre picioare, spre plantele ascunse după ziduri, cu grijă să le taie să nu ajungă peste zid. 

S-a îndreptat din spinare și o atingere stranie i-a ridicat fiecare firicel de păr de pe corp. S-a întors, un copac își întindea crengile mișcătoare spre ea, erau mici și multe, tremurătoare, îi pipăiau trupul. Cât de obosită era și un nod de greață i se opri în gât - o nălucă era, nu un copac.

Un pas înapoi, doi, a dat peste plantele aromate, a scos una cu tot cu rădăcină, o plantă slăbuță și ea, mai obosită ca niciodată, a început a lovi cu rădăcina peste crescăturile celea, care se întindeau s-o apuce. A lovit, a tot lovit cu rădăcina vestejită până a mânat năluca la zid, era fără vlagă, iar creatura se agăța de fiecare piatră, a mai lovit fără speranță și a răsturnat-o peste zid. Era de necrezut, la orizont era întuneric, s-a așezat pe podeaua din piatră, epuizată și și-a privit mâinile și rădăcina salvatoare - era o rădăcină de pătrunjel cu câteva frunze rămase...

Cherry blossoms

***

Flori de cireș

Hai să pictez și eu, repede, o crenguță cu flori de cireș, cât încă nu s-au scuturat. Toată lumea a pictat deja, dar eu parcă-s o îndărătnică, nici într-un caz în rând cu lumea. 

Am așteptat să termin cu Povestea doamnei Murasaki, scriam anterior că m-a absorbit, întreg textul fiind o adevărată floare de cireș - fin și gingaș, firav și rezistent. A fost o narațiune cu arome, flori, culori, sentimente; mi-a părut că însăși primăvara și-a destăinuit trăirile...

„O, de-ar fi fost cu putință! Îmi aduc aminte și acum că în zilele acelea mă simțeam ca într-un vis. Voiam atât de mult să pot împrumuta din roua crizantemelor ca să capăt o imagine mai proaspătă asupra lumii. Peste tot aveam parte numai de ceremonii și sărbători pline de voie bună, dar în sufletul meu se pogora, dimpotrivă, o dezamăgire insidioasă și atotstăpânitoare. După toate socotelile, mă aflam pe treapta cea mai înaltă a unei nesperate reușite în viață. Nu numai că intrasem în slujbă la curte, dar împărăteasa îmi arăta, prin nenumărate semne de bunăvoință, că îi făcea plăcere să-i fiu alături. Cititorii erau vrăjiți de poveștile mele despre Genji și nu duceam niciodată lipsă de hârtie. De ce oare nu puteam să mă mulțumesc cu ce primisem și să fiu recunoscătoare? Îi invidiam nespus pe cei care aveau năzuințe cuminți și care erau în stare să-și găsească fericirea în viața de zi cu zi. Fără îndoială că nu aveam de ce să nu mă bucur de lucrurile minunate pe care aveam privilegiul să le văd și să le aud din poziția în care mă aflam, și cu toate acestea nu simțeam decât o adâncă istovire.

Iar apoi mă cuprindea o tristețe și mai chinuitoare, din pricină că mă lăsam măcinată astfel. Și ce dacă începusem să am îndoieli în legătură cu prințul meu strălucitor? Cititorii erau foarte mulțumiți. Îmi doream să am răgazul de a mă gândi mai bine la Genji, dar trebuia mereu să mă dedic câte unei ceremonii de la palat și să consemnez totul pentru Michinaga. Ce caraghioasă eram să mă simt mâhnită doar pentru că nu aveam tihnă să petrec ore în șir în lumea aceea închipuită! Aveam o viață reală îndeajuns de interesantă, nu-i așa? E timpul să uit de suferințe, îmi spuneam cu îndârjire. La ce bun să mă tot gândesc la ele? De clocești peste un cuib de ranchiună, din el ciocnește numai durere.”

...o înțeleg atât de bine, atâta rezonanță în sufletul meu cu acest pasaj...

Maybe it's pessimism...

***

 

Poate să fie pesimism?...

Mai citesc în Don Quijote în pauzele dintre alte căți. Și mă simt un copil în corp de matur sau invers, un matur cu mintea de copil...

Tot caut să mi se deschidă sensul frazei cu morile de vânt și citesc mai departe și îmi dau seama că aventurile, una după alta, seamănă cu cea care mă interesează mai mult, au același sens. Credeam că voi citi despre aventură și mi se va clarifica ceva în creierul ăsta al meu. Însă nu s-a luminat mintea, nu înțeleg de ce să lupți, dacă e clar că nimeni nu are de câștigat, sau de ce să fugi, dacă oricum vin alții peste tine... Nu văd nici o logică, nici un raționament clar, cu atât mai mult eroul e considerat nebun, trăiește în lumea iluziilor...

...Astăzi, însă, mi-a ieșit un gând din întuneric și anume că „lupta cu morile de vânt” înseamnă viața însăși, cum se zice, în toată goliciunea ei. E o iluzie viața! Unde s-a văzut în viață vreo logică, vreun raționament, vreo claritate?

Și cine ne poate confirma că nu suntem nebuni? Psihologii? Mă îndoiesc. Și omul însuși e o iluzie.

A memory

***

O amintire...

Romanul Lizei Dalby Povestea doamnei Murasaki  m-a absorbit. Nu m-a surprins prin ceva anume, am doar senzația că am găsit un jurnal vechi. Și, presimțind momente picante din viața cuiva, m-am ascuns în cea mai îndepărtată odaie și am început să-l citesc. Probabil, menționărle amănunțite ale anotimpurilor și descrierile frumoase ale naturii au aprins în minte imaginea de mai sus.

Într-o zi mi-am amintit, de ce am hotărât să iau desenatul mai în serios - pentru ca să ilustrez anumite momente-cheie din cărțile pe care le citesc. De multe ori îmi părea că prea mă grăbesc să termin cartea, sau mai bine zis simțeam lupta dintre graba de a afla sfârșitul istoriei și dorința de a mai rămâne în paginile ademenitor de interesante. Deci, ca să întipăresc într-un fel acea plăcere de la cititul cărților și să nu mai am senzația că pur și simplu am mâncat-o și nu mi-a rămas nimic, am început să desenez un fel de coperți ale acestor cărți. Coperțile mele.

În acel moment mi-am dat seama că sunt absolut nemulțumită de mine, pentru că ceea ce am în minte sunt absolut incapabilă să redau pe foaie. Și mă credeam fată cu aptitudini în desen... Aiurea...

Am o amintire din copilărie cam ciudată aș zice - mi-a venit ideea că vreau să fac un carusel, unul mic, ca o jucărie; în cap aveam totul, caruselul însăși, când, însă, m-am așezat să-l fac am fost șocată că NU ȘTIU CUM! ...să-l fac. Am avut speranța că mă vor ajuta părinții, dar ei au fost indiferenți la ideea mea, probabil nici ei nu știau cum să-l facă, sau nu aveau chef în acel moment. Îmi amintesc de furia pe mine însumi și pe părinții mei că erau indiferenți. Și acum am un sentiment de incomoditate la amintirea asta, pentru că m-am simțit cam dusă cu pluta - cum să-ți vină o idee și o dorință atât de nesăbuită. Un carusel!... 

Acum am înțeles, că de la imaginea din minte până la obiectul real e un drum destul de lung, aproape cât o viață. Și iată-mă pe acest drum... Trăiesc, totuși...

Spring fruits...

***

Mandarinele sunt fructele de primăvară, eu cred...